Un vis interzis

            Am întrebat-o pe mama cum erau pădurile. Nu le-am văzut niciodată. Verzi, spunea mama, răcoroase, liniştite. Şi mai cum, mamă ? Erau păduri şi lacuri şi cer albastru, nori albi, flori frumoase, de toate culorile, fructe pe care le puteai culege cu mâna direct din pomi. Şi oamenii ? Da, şi oamenii, aveau acea frumuseţe pe care fericirea ţi-o poate da. Ce e, mamă, fericirea ? Când se iubesc, fiule…

            Jacob tresări, un nod amar i se urcase în gât. Înghiţi cu greu şi-şi trecu mânile murdare prin părul uscat. Cineva, într-o cameră alăturată tuşi apoi mormăi ceva nedesluşit. Dacă va fi găsit bolnav îl vor trimite în prima linie a frontului.

            Acelaşi vis, iar şi iar, un copil speriat în braţele mamei, ascunşi într-un adăpost plin de fum acru. Şi-o amintea vag pe mamă, o femeie cândva frumoasă. Uneori îi părea rău că nu mai avea singura fotografie cu ea. Îşi amintea mai bine ziua, cu mult timp în urmă, când a mestecat şi înghiţit bucata de hârtie cartonată şi mototolită, de frica controlului la angajarea în fabrică. Orice sentiment era interzis, iubire, frică, compasiune, vinovatul dovedit era trimis pe front fără întârziere. Omul nou şi puternic luase locul celui slab. Ştia că nicio lacrimă nu i-a scăpat din ochi, i-a ţinut strâns închişi şi a plâns în sufletul său. Devenise bărbat.

            Se ridică anevoie şi se privi în oglindă, şterse cu mâna cele câteva fire aspre de păr de pe obraz. Lama ruginită le tăie cu greu, o clăti de câteva ori în apa tulbure din chiuvetă şi o aşeză cu grijă în sertar. Era ultima, cu greu va găsi alta, chiar şi foarte uzată.

            În depărtare, deasupra fabricii cineva o apăra de aviaţia inamică. Ropotul exploziilor îi acoperi gândurile. Peste puţin timp avea să intre în schimb, nu vor fi alte bombardamente azi. Poate că va scăpa şi va vedea ziua de mâine, un cer plumburiu, brăzdat de fulgere şi nori negri, uneori câte o rază firavă de soare roşu, arzător, nefiresc. Aceeaşi zi şi rutină, la fabrică şi apoi în cămăruţa de câţiva paşi, o cuşcă în care încerca să supravieţuiască. Se spunea că blocul lor ar fi fost cândva o şcoală, apoi când bombele au început să cadă şi nimeni nu a mai avut nevoie de cărţi a devenit spital, iar apoi când nu a mai avut cine să îngrijească bolnavii şi răniţii s-a transformat în centru de recrutare şi casă pentru muncitori. Mulţi dintre cei cu care a mâncat cot la cot, fără să se privească, şi-au pierdut minţile, câte puţin în fiecare zi. Unii au sfârşit pe caldarâmul rece al curţii interioare, pe alţii i-au târât comisarii în camioane pentru detaşamentele patriotice, voluntari în prima linie. De acolo nu s-a întors niciodată nimeni. Ah, ba da, eroii. Jacob zâmbi amar. În urmă cu câteva zile au fost din nou adunaţi în curte, aliniaţi şi cineva le-a vorbit. Nu-şi aminteşte ce, deşi sunt aceleaşi vorbe de fiecare dată. A stat lângă ea şi s-au ţinut uşor de vârfurile degetelor. A privit-o cu coada ochiului, iar ea i-a zâmbit, apoi au aplaudat împreună.

            Pe Dana o cunoştea de puţin timp, s-au întâlnit de câteva ori în curte, când şi-au aclamat frenetic eroii. L-a numit în şoaptă prietenul ei, el amuţise şi privise cu teamă împrejur. Pentru un astfel de cuvânt riscau amindoi să devină voluntari şi să piară în vreo tranşee acoperiţi de gazele toxice. Apoi l-a atins şi o căldură plăcută, ca de mamă, i-a străbătut întregul corp. Dana îl alesese pe el. La fabrică nu au îndrăznit să se privească niciodată, ar fi riscat să fie văzuţi şi daţi în vileag de un răuvoitor. Pentru o cană de apă limpede sau câteva firimituri de zahăr, cineva, oricine, i-ar fi putut vinde comisarilor. Poate că femeia îl iubeşte, iar acest gând îl înfioră. Toate atingerile ei timide, cele câteva cuvinte surprinse în careu, toate l-ar putea compromite.

            Jacob se sprijini de geam şi privi în curte. O ploaie rece cădea pe ferestrele neluminate ale clădirii, răcoarea îi atinse fruntea îmbrobonită de sudoare. În curte, camionul comisarilor, cu motorul pornit şi prelata trasă venise după cineva. După câteva minute, o uşă se trânti de perete şi câţiva soldaţi împinseră o femeie în jos pe trepte. Jacob se ridică pe vârfurile picioarelor să vadă mai bine. O recunoscu: Dana ! Îl privi mirată pentru o clipă, apoi dispăru în bezna camionului.

            Împreună cu ea alţi câţiva muncitori se oferiseră voluntari, asta li se va spune la fabrică. Şi el va repeta asta până va ajunge să o creadă, zi şi noapte.

            Pe marginea patului, Jacob clipi de câteva ori cu ochii fixaţi în podea. Totul fusese prea rapid, chiar şi pentru el. De la destăinuirea sa comisarului de palier şi până la acuzarea Danei trecuseră doar câteva ore. Nu simţi atunci nicio remuşcare şi nici un muşchi nu i se mişcă pe faţă când primi în secret răsplata pentru trădarea femeii. Întinse pe pat conţinutul pachetului şi zâmbi fericit la vederea unei lame de ras strălucitoare. Jacob se simţi un om nou, puternic. Un singur lucru mai avea de rezolvat. Poate că va uita şi visul cu mama. Era interzis.

Cel fără nume

Vizitiul struni caii și căruța se opri. Încet, una după alta, toate celelalte căruțe cu coviltir se opriră. Nu coborî nimeni. Doar doi-trei bărbați trecură cu un felinar și ridicară fiecare rogojină privind înăuntru. Din când în când, un trup inert era rostogolit în praful drumului și împins cât mai departe cu o prăjină. Ciumați ! Loviți de boala neagră, chinuiți de febră și halucinații, respinși de familii, priviți cu silă ca pe niște condamnați la moarte, bolnavii erau aruncați din căruțe, vii sau morți, apoi convoiul pleca mai departe. În fiecare zi murea cineva. Apoi alții își descopereau semnele fatale pe corp, încercau să le ascundă două-trei zile, apoi, la capătul puterilor și al judecății erau părăsiți pe aceste locuri străine.

Ciuma le lovise satul cu ceva timp în urmă. Mulți au fugit în prima zi, cu toată agoniseala măruntă pe care au reușit să o înghesuie într-o căruță. Au luat drumul orașelor mari în căutarea salvării, a doctorilor, a vracilor. Au luat cu ei și bolnavii, nu au putut atunci să își părăsească copiii sau frații în casele incendiate de vecini. În timp, boala i-a măcinat aproape pe toți. Cei de azi, ultimii plecați din sat au întâlnit în drum căruțe răsturnate, cai epuizați de sete, muribunzi, durere. Multă durere. Au trecut mai departe și au ars totul în urma lor.

Spre seară ajunseseră la un hotar. Au privit drumurile pierdute în zare și au așteptat un semn. Cineva a hotărât să ia drumul spre o mănăstire veche construită cândva de cavalerii cruciați, în vremurile de glorie ale regelui Filip. Mânăstirea, jumătate biserică, jumătate fortăreață i-a respins tăcută, porțile sale masive de lemn pietrificat de ani au rămas închise și nici măcar o suflare omenească nu s-a simțit de dincolo.

Vor merge mai departe. O femeie a coborât din căruță și, cu fața acoperită de un șal negru, îi privește pe cei căzuți. Caută ceva și îngenunchează, dar nu îi atinge. Un bărbat se apropie, o ridică și o împinge spre căruță: “Lasă-l, e mort deja, nu mai poți face nimic pentru el, să mergem, nu înțelegi ? Să plecăm, repede !”. “Nu, nu, nu pot..Eric e..e soțul meu, e fratele tău, cum îl poți părăsi aici ? Unde este, nu îl văd, măcar o dată, unde ești Eric ?” Urcată cu forța în căruță, femeia își înăbuși plânsul în cele câteva cârpe soioase din care răsăreau mânuțele unui copil palid. Felinarul bărbatului se retrase, rogojina coborî și femeia avu impresia că întreaga noapte se înghesuie în inima sa. Răsuflă adânc, aproape că se înnecă cu aerul rece al nopții, un nod îi urcă în piept și două lacrimi mari căzură pe fața copilului. Cineva dădu bice cailor și căruța se depărtă scârțâind.

Jos, la marginea drumului, printre trupurile reci, se simți o mișcare, o mână crispată și slabă se strânse pumn ca și cum ar fi vrut să rețină pentru încă o clipă convoiul plecat.

Nu-și aminti nimic, nici nume, nici chipuri, nici fapte. Sorbi însetat din ulcica întinsă, iar apa rece îi răcori durerea. Zăcu așa zile, poate săptămâni, văzu chipuri, umbre, auzi voci dar nu le înțelese vorba. Visă cumplit, se trezi scăldat în sudoare, legat de pat, se zbătu și strigă nopți în șir.

Într-o zi deschise ochii. Clipi des pentru a se obișnui cu lumina puternică revărsată asupra sa prin două geamuri înalte pictate cu chipuri de îngeri. Poate că unul dintre ei se coborâse asupra sa și-l luase Dincolo. Mai târziu primi haine și, sprijinit de un călugăr tânăr, păși în curte. Se simți privit cu curiozitate, era înconjurat de chipuri aspre, cu bărbi dese, de ochi iscoditori. Cu toate acestea se simți acasă, fiecare dori să îl atingă, să-i vorbească. Cineva îi întinse mâna. Ridică mărul roșu și mușcă din el cu poftă, întregul suc dulce al fructului îi pătrunse ființa. Se simți din nou viu.

Rămase un timp printre ei. A aflat cum a fost găsit printre morți și cum a fost ridicat dintre ei. A fost tăiat de mai multe ori și întors pe o parte sau pe alta pentru a i se scurge boala neagră din rănile adânci, apoi uns, cusut, spălat, tăiat din nou... S-a zbătut între viață și moartea din ghearele căreia a fost smuls. A fost un miracol, îngerii din fereastră i-au întins raze tămăduitoare de soare.Nu și-a amintit, însă, numele. Noaptea îl fulgerau amintiri, crâmpeie de gânduri și chipuri. Întindea mâna după ele să le atingă, dar în zadar. Niciun nume, niciun chip nu îi erau clare. S-a întristat și a plâns în chilia dăruită de călugări. Era un necunoscut pentru toți, chiar și pentru el.

În timp, s-a obișnuit cu noua sa viață, omul fără nume. De fiecare dată când era chemat la masă sau la vreo treabă, cel care venea după el îl atingea pe umăr și, fără să rostească vreun nume, îi făcea semn să-l urmeze. Într-un târziu, l-au botezat și i-au spus Filip, după gloriosul rege al Franței, cum a ținut să îi explice starețul. Filip să fie, și-a zis în sinea lui, apoi și-a scrijelit adânc numele pe braț ca nu cumva să-l mai uite vreodată.

După o vreme a plecat. Pur și simplu, într-o dimineață, tăcut, a strâns într-o boccea la capătul unui băț câteva haine, o cruce mică de lemn, o cană, o lingură și câteva bucăți de pâine. A pășit în biserică, s-a închinat până la pământ în fața îngerilor dătători de viață, a strâns câteva mâini și a plecat. Era pentru prima dată după cine mai știe cât timp când pășea în lumea de afară. Respins cândva de această lume, acum era atras de ea. Drumul prăfuit îi păstră o vreme urmele tălpilor goale.

A cerșit pe străzi și în uși de biserică, cineva milos l-a luat pe lângă casă, a slujit ca grădinar, ca fierar, apoi ca armurier în câteva orașe, a muncit tăcut, privind fiecare zi ca pe o minune înfăptuită în fiecare dimineață. Și-a privit de nenumărate ori brațul pe care numele Filip se distingea cu greu. Da, Filip, ca pe gloriosul rege al Franței, cum a spus cândva bunul stareț. Zâmbi.

Au trecut anii. Și-a încropit un mic atelier în orășelul de provincie din sudul regatului. Acum are casa lui, o farfurie cu merinde pe masă, o soție și un fiu. Armurier ca și el, o mândrie de băiat, apreciat chiar de guvernator. Din mâinile lor ies cele mai aprige săbii, vârfuri de săgeți și platoșe. A fost întrebat de multe ori cine l-a învățat meșteșugul. N-a răspuns fiindcă nu-și amintește. Cu greu, prin ceață, revede mânăstirea din care a pășit desculț, dar viu, cu ani, mulți ani în urmă. Încă își privește numele scris cu vârful unui cuțit pe braț. Aproape că s-a șters, sau poate că nici vederea nu îl mai ajută ca în anii tinereții.

În ușa atelierului său se oprește multă lume, unii caută o lamă ascuțită, alții vin să ceară un sfat sau de pomană. Le întinde tuturor o mână de ajutor, vorbește cu ei. Mulți îl cunosc și îi știu și defectul că uită repede, dar îl acceptă așa cum este. A avut viață grea șoptesc toți, dar nimeni nu știe povestea adevărată, nici chiar el. Sunt și alții ca el, care deseori vorbesc lucruri fără sens. Mai zilele trecute, o bătrână gârbovită și uscată i s-a oprit în prag și a întins mâna a pomană. A primit ceva dar nu a plecat, fixându-l cu privirea pe armurierul bătrân. “Eric ? Tu ești ? Mă mai știi ? Doamne, ești viu ? Au trecut așa de mulți ani…”. Pe jumătate întors către ea, ațâțând focul în vatră, bătrânul îi răspunde: “Eric … Nu, nu sunt eu, ai vedenii femeie, eu sunt Filip, da, Filip, numit așa după gloriosul nostru rege din vechime”.

Bătrâna, respinsă, se retrage, își acoperă fața cu un șal negru și se depărtează, murmurând cuvinte de neînțeles, un nod i se ridică în gât și simți ca atunci, demult, când noaptea aceea rece s-a înghesuit în inima sa.

Un tren de noapte

Am avut de curând plăcuta ocazie de a ajunge din nou în draga mea urbe natală, de această dată cu trenul. Cum avusesem un curs până mai târziu și nu-mi putusem lăsa studenții în negura neștiinței, m-am hotărât sa plec seara, după ore. Ajung la gară, lejer, fără bagaje, iau bilet, aproape nimeni la cele doisprezece case de bilete deschise și îmi arunc ochii în jur, pe peron, sa văd cu ce să-mi mai umplu timpul vreo jumătate de oră până la plecare.

De la facultate venisem direct la tren, deci aș fi mâncat ceva, nu orice, din principiu. Mă uit…hm..nimic de încredere. Un cuplu înfulecă ceva pe o bancă, ceva de firmă aș putea spune, dar după cum arata hamburgerul mai bine răbdam de foame. Aleg cu greu o gogoașă rece dintr-un raft, mușc precaut din ea și mă uit în lungul liniei. Eh, încă 5 minute și mă sui în tren, scot o carte, citesc…

Se anunță ceva la megafoane: “Trenul accelerat..care va pleca în direcția Ploiești, Mizil, Buzău, Râmnicu Sărat etc. de la linia… se va gara în 30 de minute din cauza unor probleme tehnice. Ne cerem scuze..”. Începem bine, cu întârziere chiar de la plecare. Păi până la Vatra Dornei sau unde o merge, cât va fi întârzierea ? Lasă că recuperează pe drum, gândesc fericit, dar imediat, ca o premoniție, îmi schimb gândul. Măcar să ajung acasa până la miezul nopții și e bine.

Frigul e destul de pătrunzător, mă plimb în lungul peronului salutându-mi studenții care, miraculos, ajunseseră în stație după ora oficială de plecare a trenului. Să fi știut că se pleacă mai târziu, că întârzierea e deja o regulă ? Nu știu și poate că nici nu voi afla vreodată.

În sfârșit…în lungul liniei apar două luminițe, mă uit la ele cum cresc și-mi revine buna dispoziție. Hai că ne suim și plecăm, ce să mai facem atâta caz pentru o mică întârziere ? Găsesc vagonul, compartimentul și locul. Semiîntuneric și cam frig. Alături de mine stă un domn, în fața mea cuplul cu hamburgerul verzui. În câteva minute se umple compartimentul, dar și culoarul, cineva fluieră îndelung, pleacă trenul de alături, mai stăm câteva minute și pornim și noi.

Ne-am obișnuit cu lumina slabă, de fapt, cine o mai bagă în seamă ? Mulți dorm cu capul pe umărul vecinilor, ne încălzim ca vitele de la răsuflarea celuilalt, mânerul de la calorifer lipsește de cel puțin 5-6 ani, iar gaura lăsată este înfundată cu ziare, probabil pentru a nu intra frig pe acolo. Privesc cu dezgust compartimentul cu tapițeria murdară, nu mai spun de perdele, absolut toate mânerele, barele de care te poți ține sunt înfiorător de soioase, acesta fiind, desigur, și motivul pentru care nu ruginesc.

Cu ochii în carte încep și eu să picotesc, dar observ o oarecare agitație pe culoar. O fi Ploieștiul și încerc să văd afară prin geamurile aburite. Nimic, bezna de dincolo de geam e supremă, nicio licărire de civilizație nicăieri. Deci suntem încă departe, gândesc, și dau iar să adorm. Cineva deschide ușa și întinde mâna. “N-am prietene…”. Nimeni nu-i dă, mâna se retrage, închide ușa și pleacă, dar imediat e deschisă iar de un tânăr care și el întinde mâna, zicând în șoaptă: “Șefu..”. Instantaneu, colegii de compartiment se caută de bani și îi întind diferite bancnote. Stau și mă uit, mâna ajunge în dreptul eu. “Huh ?”, îngaim și-l privesc nelămurit, dar imediat îmi pică fisa și zic: “Păi am bilet..”. Sunt privit cu mirare și oarecum ca pe un intrus, un trădător. Asta e, acum ce să mai fac, încerc să mă conformez data viitoare, dar azi l-am luat, e deja aici, în buzunar. Șeful trece pe culoar. “Biletele, vă rog..”.

Ajungem în Ploiești, lumea urcă, bagaje, aglomerație, undeva sună un telefon pe acordurile unei manele de astă-vară, însă e așa de strident încât trag înapoi ușa compartimentului. Ah, uitasem să îl întreb pe șef de căldură, de lumină. Dar ce mai contează ? Și el, și marea majoritate a colegilor de tren sunt fericiți. Cu toții mergem acasă, undeva, prin Bărăgan, cu un tren de noapte…

A nu da cu împrumut

De fire, eu sunt așa…mai gospodar, adică îmi place să am în atelier (!) câteva scule și mașini electrice de utilitate certă la casa omului: un ciocan, un flex, o mașină de găurit, un clește de sârmă, un ferăstrău pendular etc. Au fost situații în care am avut nevoie de una dintre aceste scule și, decât să le împrumut de la alții, am preferat să mi le cumpăr, tocmai pentru a le avea și în cazul unei viitoare utilizări.
Într-una din zilele trecute, vine la mine un vecin, de la 5-6 case mai încolo pe stradă. Zice: “Ionuțe, știu că ai un flex, te-am văzut cu el lucrând, nu nega, dă-mi-l, te rog, 10 minute să tai două șuruburi la poartă, sunt mai lungi decât trebuie, ți-l aduc imediat..”. Sigur, cum nu, mă gândesc, suntem vecini, am copilărit împreună, îmi este ca un frate, trebuie să îl servesc, prietenul la nevoie se cunoaște. Scot flexul din cutie, îi montez un disc din cele bune, îl șterg protector, cu mâna, de un praf imaginar și i-l întind peste gard.
Mă iau cu treaba și uit în seara aceea de flex, trece și a doua zi și a treia, în fine, e duminică, îl sun pe vecin, zic să nu îl deranjez acasă. Nu răspunde, iar eu întrerup rușinat apelul: oamenii se odihnesc la sfîrșit de săptămână, nu au în grijă flexul … meu. A doua zi, ne întâlnim seara la pâine, îl întreb dacă a terminat cumva de tăiat șuruburile și dacă mai are nevoie de aparat. Zice că mi-l aduce în câteva minute, ne despărțim, iar eu mă grăbesc spre casă ca nu cumva să vină și să nu mă găsească, aș părea neserios și nu îmi stă în caracter.
Îl aștept toată seara, nu apare și nici a doua zi nu îl găsesc. Trec pe la el pe acasă, încercând, dacă e posibil, să recuperez mașinăria de care chiar aveam nevoie. Ne salutăm cordial, el la balcon, la etaj, în pijamale, eu la poartă, abia auzindu-ne de lătratul celui mai gălăgios și stupid câine pe care mi-a fost dat să îl văd. Înțeleg printre picături că flexul nu mai este la el, ci la un văr de-al lui, pe care îl cunosc și eu oarecum și de la care trebuie să mă duc să îl iau. El nu poate merge, are musafiri, cum de nu am înțeles că îl deranjez ? Închide ușa la balcon înainte de a-i ura o seară bună și distracție plăcută, apoi încerc să îmi amintesc unde stă văr-su, știu strada, poate și casa, nu mai fusesem pe acolo de vreo 25 de ani, de când eram copii.
Ajung, sun la mai multe porți până nimeresc casa vărului vecinului meu. Aflu de la el, nu fără oarecare stupefacție, că flexul nu mai este nici la el, ci la un cumnat de-al unui frate de-al unui unchi de-al său, care a avut și el nevoie să taie câteva sârme la un gard undeva. Primesc promisiunea că mâine la prima oră mi se va returna flexul.
Plec spre casă neîncrezător în spusele vărului, dar, iată, vorba este vorbă, exact cum îmi place: a doua zi, o Dacie papuc oprește în capătul străzii, coboară doi băieți care încep să mă strige pe la toate porțile. Ies, mă identific cu persoana strigată și primesc peste gard o pungă în care se află (zdrobit) flexul împrumutat. Nu îmi vine să cred: așa arată un flex în interior ?? Încerc să îl repar cumva, dar îmi este imposibil, cineva (sau ceva) a exercitat o forță de strivire așa de mare asupra motorului electric, încât cu greu îl poți distinge de carcasă.
Hotărât să aflu măcar ce s-a întâmplat, mă duc la vecin. Sunt primit cu oarecare răceală, îi arăt ce am primit înapoi, ridică din umeri, îmi spune că asta e, nu-i vina lui și că “Hai măi Ionuțe, stai tu într-un flex acuma ? Îți iei mâine altul, ce mare pagubă ?”.
Sincer, are dreptate: decât să umblu pe la porțile tuturor neisprăviților, mai bine mă duceam de la bun început și îmi luam un flex nou. Pe care, însă, să nu îl mai împrumut nimănui…

Stăpânul

Căruța hurducăi pe drumul desfundat și prăfuit. Încă puțin. Clătinat și zdruncinat de căruța strâmbă, suit pe capră, cu hățurile calului în mâna stângă, afundat în gânduri, Ion privi orizontul. În curând avea să se însereze. Dădu un imbold scurt animalului, trebuiau să ajungă până la intrarea în noapte. Obosit și însetat, calul își târșâia greu copitele prin praful gros și uscat al uliței. “Hai mă, hai, nu mai avem mult, hai…”.
Un câine sări dintr-o curte lătrând căruța sărăcăcioasă cu coviltir peticit și decolorat. Fără să îi acorde vreo atenție, om și animal trecură mai departe. Lătratul câinelui rămase undeva în urmă, ultimele case ale satului începură să-și depene pereții scorojiți, gardurile rupte, câțiva copii despuiați și murdari alergară să atingă măștile hidoase atârnate de coviltir. Încă puțin și ajung, da, e chiar acolo, pe dealul acela. Și este încă lumină, e bine.
Ion închise ochii obosit, lăsă hățurile din mână, calul aproape că știa drumul deși era prima oară când ajungeau prin aceste locuri uitate de lume. Îl cuprinse o moleșeală dulce, ca o beție, ca o vrajă cu mii de fire invizibile.
De azi dimineață era afundat în gânduri, întreaga sa viață i se perindase pe dinaintea ochilor. Aproape că a pierdut noțiunea timpului deși amintirile vii și adesea dureroase l-au făcut să trăiască din nou clipe amestecate și tulburi din viața sa tumultoasă. Mereu pe drumuri, prin târguri, jucând pe podelele de lemn slinos ale cârciumilor din marginea Bucureștiului, Târgoviștei și Brașovului. Dar cine să le mai știe ? Câți ani au trecut, cine își mai amintește de început ? El…ei bine, el nici nu mai știe câți ani are. Și dacă ar ști la ce ar conta ? Nu l-ar face nici mai frumos, nici mai bogat și nici mai sătul. Mai important e să știe când va ploua, care sunt drumurile călcate de lupi sau de tâlhari decât un număr de ani, adunați, acolo…
Își amintise bine de ziua în care Stancu a venit la ei la poartă și a vorbit cu mamă-sa. Pe atunci el, Ion, era doar un copil de 5-6 ani, mama i-a chemat pe toți, i-a înșirat unul lângă altul și i-a spus bărbatului: “Alege-ți unul, doar unul pot să îți dau…”. Ei, copii, se înghionteau, frați de vârste diferite, râdeau fericiți de ziua aceea însorită de septembrie și scoteau pe ascuns limba la străinul înalt și uscățiv. Da, parcă era în septembrie, Stancu se plimbase de câteva ori prin fața lor, îi măsurase cu privirea și murmurase ca pentru sine “…un băiat, da, un băiat vreau, nu îi pot deosebi, sunt la fel de zdrențăroși și slabi…”. Copilul simțise o mână aspră pe umăr, Stancu îi ridicase bărbia cu nuiaua biciului și-l privise în ochi: “Cum te cheamă băiete ?”. Rușinat, copilul abia îngăimă: “Ion, Ion nene…”. “Bine, pe ăsta îl iau, hai femeie, pregătește-i bocceluța, dacă ai să-i dai una, dacă nu, gata, îl iau așa, găsesc eu ceva să-l îmbrac”.
În primele clipe copilul de atunci nu înțelesese, deși acum totul e așa de limpede. De la uimire, la disperare și apoi la deznădejde, aceste stări au trecut rapid prin inima și sufletul acelui băiețel slab și timid de altădată. Imaginea celor câțiva gologani aruncați în palma mamei și ultimele sale cuvinte i-au rămas pentru totdeauna săpate adânc în minte: “Să fii cuminte Ionică, să îl asculți, nu-i mai spune nene, de azi e stăpânul tău, el te va crește, îți va da de dormit și de mâncare, să mergi cu el și să nu-i ieși din vorbă…”.
Primele zile după plecare au fost cele mai grele, Stancu l-a pus să învețe câteva cântece, să joace, să arunce bilele și să le prindă cu ochii închiși, să mâne caii căruței, să pregătească terciul de mămăligă, să aprindă focul, să întindă mâna milog în ușa bisericilor… Au colindat toată țara, au trecut munți și râuri învolburate, au văzut marea, au mâncat când au avut ce și au răbdat când nimeni nu s-a milostivit cu ei, au bătut drumuri crăpate de secetă și au cerut apă pe la casele creștinilor. Unii s-au îndurat și i-au primit câteva zile, apoi au plecat mai departe. Au răzbit frigul și zilele toride de vară împreună, Stancu, el și caii. Din când în când câte un câine pribeag se aciua pe lângă căruța lor și pleca când de la masa oamenilor nu rămânea nicio firimitură și pentru el.
Stancu nu l-a bătut niciodată, ci l-a învățat din toate câte ceva. El a fost cel care i-a pus prima mască pe față și i-a deslușit meșteșugul jocului păpușilor din cârpe legate cu sfori de mâini și de picioare. Au câștigat bani buni din asta, prostimea se aduna la bâlciurile de duminică și privea cu nesaț priceperea copilului, asculta cu plăcere glasul lui subțirel și dulce. Mai întotdeauna, desaga stăpânului se umplea, adesea cu mâncare, adusă de femeile miloase copilului cu ochi albaștri. Și apoi o împărțeau împreună.
Au trecut anii, copilul de odinioară a crescut, a devenit un bărbat puternic, mândria lui Stancu. Nu i-a ieșit niciodată din vorbă, l-a ascultat și l-a iubit ca pe tatăl pe care nu-l avusese acasă. Ion a încercat în câteva rânduri să aducă vorba că dorește să-și reîntâlnească mama, frații, dar Stancu i-o tăiase scurt: “La ce bun să ne întoarcem ? Ce să vezi ? O batrână scofâlcită, săracă și plină de griji ? Eu sunt familia ta, eu te-am purtat cu mine, eu te-am învățat tot, ești al meu. Cei de acasă ar vrea doar banii tăi, nu pe tine, tu nu le mai aparții…”. De fiecare dată, Ion plecase privirea: “Da, stăpâne…”. Își dăduse singur seama, peste ani, că mama îl vânduse pentru câțiva bani și că toată viața sa și-o petrecuse alături de omul acesta. Și, într-un fel, îi datora viața.
Dorit de femei și invidiat de bărbați, un munte de om, blând și cuviincios cu toți, prieteni sau străini, Ion asculta și acum de Stancu, ale cărui tinereți apuseseră de mult. Aproape orb, slab și lipsit de puteri, Stancu era doar o umbră a ceea ce fusese cândva: stăpânul unui băiat luat de lângă ai lui. O vreme nu s-a mai dat jos din căruță, apoi nu a mai mâncat nimic, cerea doar apă din când în când. Ion a văzut toți doctorii și vracii târgurilor în căutarea unui leac care să-i redea bătrânului puterea. În zadar…Stancu se topea câte puțin în fiecare zi. Pînă azi.
“Băiete, eu sunt gata, plec…”. Ion deschise gura să se împotrivească, dar Stancu continuă răgușit: “Te-am crescut cum am putut eu mai bine, tot ce am va fi al tău: căruța, calul ăsta olog care ne-a mai rămas, măștile, păpușile…Nu îți pot lăsa mai mult, am aici doar câțiva bănuți adunați în zilele bune, fă-ți un rost, nu rămâne un hoinar ca mine…”. Stancu desfăcu de la piept o batistă înnodată din care se rostogoliră în palma lui Ion cîteva monezi de aur.
Au ajuns, Ion trase hățurile și căruța opri într-o rână. Bărbatul sări de pe capră și trase cu grijă din spatele coviltirului un cearceaf cu un trup moale și slab, aproape o umbră. O lacrimă amară se scurse pe obrazul ars de soare și prăfuit. Azi e ziua în care își va îngropa tatăl.
Mai târziu, poate o săptămână sau două din acea zi, să tot fi fost prin septembrie, o căruță strâmbă opri în fața unei case părăginite. Un bărbat coborî și vorbi cu femeia din curte. În mâna femeii, lăsați să cadă dintr-o batistă, sclipiră 3-4 galbeni mărunți. Câteva lacrimi înăbușite în basmaua neagră și un băiețel urcă alături de bărbat în căruță. Avea să fie un nou început, un destin alergat pe drumurile pribegiei, al bâlciurilor și târgurilor de duminică, al cărărilor înguste de munte, al nopților petrecute sub lumina lunii, al zilele bune în care vor avea de mâncare, al clipelor de trudă în deprinderea meșteșugurilor celor pribegi ?
Povestea lor nu ne este, însă, cunoscută, știm doar că la întrebarea băiețelului: “Cum te cheamă, nene ?”, bărbatul i-a răspuns: “Ion…am fost și eu odată ca tine, ascultă-mi vorba și îți va fi bine, îmi poți spune stăpâne…”