Am întrebat-o
pe mama cum erau pădurile. Nu le-am văzut niciodată. Verzi, spunea mama,
răcoroase, liniştite. Şi mai cum, mamă ? Erau păduri şi lacuri şi cer albastru,
nori albi, flori frumoase, de toate culorile, fructe pe care le puteai culege
cu mâna direct din pomi. Şi oamenii ? Da, şi oamenii, aveau acea frumuseţe pe
care fericirea ţi-o poate da. Ce e, mamă, fericirea ? Când se iubesc, fiule…
Jacob tresări,
un nod amar i se urcase în gât. Înghiţi cu greu şi-şi trecu mânile murdare prin
părul uscat. Cineva, într-o cameră alăturată tuşi apoi mormăi ceva nedesluşit.
Dacă va fi găsit bolnav îl vor trimite în prima linie a frontului.
Acelaşi
vis, iar şi iar, un copil speriat în braţele mamei, ascunşi într-un adăpost
plin de fum acru. Şi-o amintea vag pe mamă, o femeie cândva frumoasă. Uneori îi
părea rău că nu mai avea singura fotografie cu ea. Îşi amintea mai bine ziua,
cu mult timp în urmă, când a mestecat şi înghiţit bucata de hârtie cartonată şi
mototolită, de frica controlului la angajarea în fabrică. Orice sentiment era
interzis, iubire, frică, compasiune, vinovatul dovedit era trimis pe front fără
întârziere. Omul nou şi puternic luase locul celui slab. Ştia că nicio lacrimă
nu i-a scăpat din ochi, i-a ţinut strâns închişi şi a plâns în sufletul său.
Devenise bărbat.
Se
ridică anevoie şi se privi în oglindă, şterse cu mâna cele câteva fire aspre de
păr de pe obraz. Lama ruginită le tăie cu greu, o clăti de câteva ori în apa
tulbure din chiuvetă şi o aşeză cu grijă în sertar. Era ultima, cu greu va găsi
alta, chiar şi foarte uzată.
În
depărtare, deasupra fabricii cineva o apăra de aviaţia inamică. Ropotul
exploziilor îi acoperi gândurile. Peste puţin timp avea să intre în schimb, nu
vor fi alte bombardamente azi. Poate că va scăpa şi va vedea ziua de mâine, un
cer plumburiu, brăzdat de fulgere şi nori negri, uneori câte o rază firavă de
soare roşu, arzător, nefiresc. Aceeaşi zi şi rutină, la fabrică şi apoi în
cămăruţa de câţiva paşi, o cuşcă în care încerca să supravieţuiască. Se spunea
că blocul lor ar fi fost cândva o şcoală, apoi când bombele au început să cadă
şi nimeni nu a mai avut nevoie de cărţi a devenit spital, iar apoi când nu a
mai avut cine să îngrijească bolnavii şi răniţii s-a transformat în centru de
recrutare şi casă pentru muncitori. Mulţi dintre cei cu care a mâncat cot la
cot, fără să se privească, şi-au pierdut minţile, câte puţin în fiecare zi.
Unii au sfârşit pe caldarâmul rece al curţii interioare, pe alţii i-au târât
comisarii în camioane pentru detaşamentele patriotice, voluntari în prima
linie. De acolo nu s-a întors niciodată nimeni. Ah, ba da, eroii. Jacob zâmbi
amar. În urmă cu câteva zile au fost din nou adunaţi în curte, aliniaţi şi
cineva le-a vorbit. Nu-şi aminteşte ce, deşi sunt aceleaşi vorbe de fiecare
dată. A stat lângă ea şi s-au ţinut uşor de vârfurile degetelor. A privit-o cu
coada ochiului, iar ea i-a zâmbit, apoi au aplaudat împreună.
Pe Dana
o cunoştea de puţin timp, s-au întâlnit de câteva ori în curte, când şi-au aclamat
frenetic eroii. L-a numit în şoaptă prietenul ei, el amuţise şi privise cu
teamă împrejur. Pentru un astfel de cuvânt riscau amindoi să devină voluntari
şi să piară în vreo tranşee acoperiţi de gazele toxice. Apoi l-a atins şi o
căldură plăcută, ca de mamă, i-a străbătut întregul corp. Dana îl alesese pe
el. La fabrică nu au îndrăznit să se privească niciodată, ar fi riscat să fie
văzuţi şi daţi în vileag de un răuvoitor. Pentru o cană de apă limpede sau
câteva firimituri de zahăr, cineva, oricine, i-ar fi putut vinde comisarilor. Poate
că femeia îl iubeşte, iar acest gând îl înfioră. Toate atingerile ei timide,
cele câteva cuvinte surprinse în careu, toate l-ar putea compromite.
Jacob se
sprijini de geam şi privi în curte. O ploaie rece cădea pe ferestrele
neluminate ale clădirii, răcoarea îi atinse fruntea îmbrobonită de sudoare. În
curte, camionul comisarilor, cu motorul pornit şi prelata trasă venise după
cineva. După câteva minute, o uşă se trânti de perete şi câţiva soldaţi
împinseră o femeie în jos pe trepte. Jacob se ridică pe vârfurile picioarelor
să vadă mai bine. O recunoscu: Dana ! Îl privi mirată pentru o clipă, apoi
dispăru în bezna camionului.
Împreună
cu ea alţi câţiva muncitori se oferiseră voluntari, asta li se va spune la
fabrică. Şi el va repeta asta până va ajunge să o creadă, zi şi noapte.
Pe
marginea patului, Jacob clipi de câteva ori cu ochii fixaţi în podea. Totul
fusese prea rapid, chiar şi pentru el. De la destăinuirea sa comisarului de
palier şi până la acuzarea Danei trecuseră doar câteva ore. Nu simţi atunci nicio
remuşcare şi nici un muşchi nu i se mişcă pe faţă când primi în secret răsplata
pentru trădarea femeii. Întinse pe pat conţinutul pachetului şi zâmbi fericit
la vederea unei lame de ras strălucitoare. Jacob se simţi un om nou, puternic.
Un singur lucru mai avea de rezolvat. Poate că va uita şi visul cu mama. Era
interzis.