miercuri, 24 septembrie 2008

Florile nu au amintiri

Întinse mâna după ceaşca de cafea, o ridică cu atenţie, suflă uşor fuioarele de abur, sorbi o înghiţitură, apoi încă una, dar o picătură se desprinse şi căzu pe cartea deschisă. Femeia zâmbi amar, aşeză repede ceaşca înapoi pe farfurie şi şterse cu mâna picătura de cafea de pe pagină. Privi îndelung urma rotundă a picăturii, uşor gălbuie şi dâra lăsată de mână, se vor usca în curând şi poate că nu se vor mai observa. Era una dintre cărţile ei din tinereţe, o primise de la mama sa cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă. Întoarse pagina şi o mişcă încet stânga-dreapta pentru a grăbi uscarea.

Era obosită, citise prea mult în acea după-amiază, dar cartea o atrăgea în mod deosebit, simţea încă, în mod inexplicabil, atingerea mâinilor mamei pe coperţi. Găsise cartea în urmă cu câteva zile în bibliotecă, s-a bucurat enorm, o credea pierdută într-una dintre multele vâltori în care o prinsese viaţa. A mângâiat cartea îndelung, i-a atins coperţile, paginile îngălbenite de vreme, i-a simţit mirosul dulceag al hârtiei de odinioară, a retrăit pentru câteva clipe momentul unic în care mama i-o făcuse cadou. A fost prima ei carte, cumpărată de mamă pentru ea, doar pentru ea. Sărise atunci de gâtul mamei şi o sărutase pe ambii obraji, a strâns cartea la piept, era doar o copilă care primise un dar, de nepreţuit.

A citit cartea în repetate rânduri, de fiecare dată cu aceeaşi curiozitate, chiar dacă îi ştia aproape pe dinafară conţinutul. S-a bucurat de fiecare rând, de fiecare pagină, de fiecare capitol. Mai târziu, cartea dispăruse, a căutat-o deseori, dar fără să o găsească, se mâhnise, era una dintre puţinele amintiri rămase de la mamă şi unul dintre puţinele cadouri pe care le primise în copilărie. A încercat să suplinească lipsa cărţii cumpărând alta, dintr-o ediţie nouă. Frumos legată, cu coperţi lucioase, colorate şi strălucitoare, cartea a stat străină şi rece pe noptiera sa aşteptând să fie citită. Nu-şi aminteşte să o fi deschis vreodată, dar i-a găsit loc în bibliotecă pentru că o cumpărase cu drag, din primul ei salariu de profesoară.

Reveni la pagina stropită, cafeaua se uscase şi aproape că urma se ştersese printre rândurile scrise mărunt. Cândva citise aceste pagini la lumina palidă a lămpii cu gaz, apoi în livada casei de la ţară, apoi în salonul rece al căminului de fete, iar acum, din nou, cu ochelari, iar scrisul este aşa de mic...

Privi ceasul, se făcuse deja târziu, lumina scăzuse treptat în intensitate, apăsă butonul veiozei electrice şi paginile se luminară din nou, ca atunci, demult, în livadă. Răsfoi câteva pagini înainte, capitolul era pe terminate, se va opri din citit la finalul acestuia. Între două pagini i se păru că a observat ceva, dar nu dădu prea multă atenţie faptului, fiind concentrată asupra textului. Privirea îi sări peste rânduri, iar curiozitatea o împinse să revină între cele două pagini şi la conţinutul lor neaşteptat şi misterios. Subţire, aproape de neobservat, uscat de trecerea timpului, dar încă plin de culoare, trandafirul a fost ridicat de femeie şi privit cu atenţie.

Încercă să-şi amintească momentul în care l-a pus acolo spre păstrare şi amintire. Să fie din livadă, sau din coroniţa de premiantă ? Fruntea i se încreţi uşor, iar mintea alergă în trecut pentru a se întâlni cu momentul în care palmele ei mângâiaseră floarea şi o lăsaseră să se odihnească între paginile cărţii. Mircea ! Da, trandafirul i-l oferise cândva Mircea... Privirea i se umezi, lăsă cartea încet pe genunchi şi se cufundă în amintiri.

Revăzu cu ochii minţii căminul de fete, pe Mircea sărind gardul uneori seara şi venind la fereastra ei, pe colegele de cameră invidioase că prietenul ei va fi ofiţer, mustrările profesoarelor, dar şi clipele minunate petrecute alături de el pe malul lacului, gâştele cărora le aruncau bucăţele de pâine ascunse în buzunare de la cantina şcolii, plimbările în oraş, sucul de fructe sau mustul rece servit la vreo terasă în prag de toamnă, alarmele antiaeriene care îi făceau să fugă ţinându-se de mână spre un adăpost, modul în care Mircea o ţinea în braţe în întuneric, protejând-o de praful căzut din tavan...

Inima femeii se strânse la aceste amintiri, întoarse capul ca pentru a uita, dar sufletul ei depănă mai departe momentul în care l-a condus pe Mircea la tren, era duminică, el râdea, se simţea bine în hainele militare, poate puţin prea mari, dar ea, îmbrăcată în uniforma de liceu, se simţea tristă şi...singură. S-au sărutat îndelung în gară, el i-a mângâiat părul castaniu şi i-a promis că războiul se va sfârşi curând, că va veni acasă şi se vor căsători. A plâns mult când el a urcat în trenul plin de flori la ferestre, locomotiva a şuierat ascuţit şi, încet-încet, a început să lase peronul în urmă. Nu-l mai vedea pe Mircea când, deodată, el a apărut la o fereastră, a strigat-o şi i-a aruncat un boboc de trandafir. I-a strigat să îl păstreze pentru a-l purta în păr la nunta lor.

Trenul s-a îndepărtat într-un nor de fum şi abur, fata de atunci a păstrat trandafirul, dar Mircea nu s-a mai întors. Frontul de vest l-a răpit fără urmă, ea l-a aşteptat în zadar mulţi ani după război, a sperat că a fost luat prizonier şi că, totuşi, va reveni.

Acum, câteva decenii mai târziu, bătrâna ridică trandafirul ca pentru a şi-l prinde în părul alb, dar se opri, deschise cartea şi îl aşeză înapoi între paginile acesteia. Floarea o răscolise, îi trezise sentimente demult ascunse în inimă. Aşeză cartea pe noptieră, stinse lumina şi se gândi departe. Pentru o clipă şi-a dorit ca florile să nu aibă amintiri...

marți, 9 septembrie 2008

Jeep Safari

Am avut cândva plăcuta şi inedita ocazie să particip la o mică excursie de tip Jeep Safari în Antalya. Cel care mi-a făcut oferta, într-o engleză aproximativă, a descris-o ca pe o aventură nemaipomenită şi interesantă, desfăşurată pe parcursul unei zile toride de vară în munţii arizi ai Turciei. Preţul fiind bun şi având perspectiva unei distracţii pe cinste am acceptat imediat.
A doua zi dimineaţă eram pasager, alături de nişte ruşi, într-o dubiţă, gonind spre o destinaţie vag cunoscută doar de pe o hartă soioasă, şoferul neputând răspunde la nici una dintre întrebările mele (în engleză) referitoare la viitorul traseu pe care aveam să îl parcurg în ziua respectivă. În fine, după ce trecem prin nenumărate sate şi ascultăm unul sau două CD-uri cu un soi de manele turceşti, ajungem la o primă destinaţie: o parcare rurală transformată, probabil fără voia proprietarilor, şi în cimitir de maşini. Printre foarte multele rable care şi-au dat duhul acolo zăresc încântat câteva maşinuţe de teren, albe, curate, aliniate pentru marea aventură a acelei zile. Începe bine, gândesc fericit şi cobor relaxat, sunt întâmpinat cu ceai local (foarte gustos) şi invitat să iau loc la o terasă în aşteptarea ghidului.
Privesc în jurul meu: maşinuţele aşteaptă cuminţi aventurierii, cu motoarele oprite, pentru a-şi domoli, desigur, bestiile de cai putere de sub capote. Da….ce inspirat am fost să vin. Toţi cei de la terasă vorbesc ruseşte, mă trag şi eu mai aproape de un mic grup a cărui limbă nu o înţeleg, dar sună a germană. Belgieni, zic în sinea mea şi intru cu ei în vorbă în engleză. Nu, sunt olandezi din Amsterdam, blonzi, cu ochi albaştri, aproape că fac şi eu parte din grupul lor.
Vine ghidul, un turc la vreo 40 de ani, 1,70 m, îmbrăcat ca un luptător din rezistenţa afgană. Începe să vorbească ceva în engleză şi rusă simultan, nu înţelegem nimic, repetă vizibil iritat că nu a fost ascultat şi ne invită autoritar să urcăm în maşini. Las pe alţii înainte şi trag de timp gândindu-mă dacă merg în excursie sau sunt pe cale de a fi luat ostatic şi oferit spre răscumpărare pe vreun site internet clandestin. Zâmbesc şi-mi dau seama că am o imaginaţie prea bogată pentru dimineaţa aceea, urc la volanul unei maşinuţe şi aştept instrucţiunile.
Până una-alta, inspectez bordul şi interiorul jeep-ului. De fapt, nu e jeep, ci un Suzuki Samurai, o maşină mică de teren, de 4 persoane, cu tracţiune integrală. Totul este redus la minim, ceasurile de bord, mânerele de uşi, pedalele, schimbătorul de viteze, inclusiv spaţiul pe care îl am la dispoziţie pentru şofat, în special cei câţiva milimetri disponibili între genunchii mei şi bord sau volan. Încerc să dau scaunul mai în spate, nu pot că…e sudat, nu-i vorbă, nici n-aş avea unde, în spatele meu stă deja cineva care râde, face poze, glumeşte, nu vreau să-i stric ziua şi să-i iau din spaţiu doar pentru că eu nu am loc suficient.
Mă foiesc câteva minute, timp în care verific semnalizările, apăs cu neîncredere pedalele, rotesc volanul şi privesc invidios maşina ghidului, un jeep adevărat, cu bord lux, scaune de piele şi jenţi cromate. Primim, în sfârşit, acceptul de a porni motoarele, răsucesc cheia, tractoraşul scoate fum negru, îi duduie motorul. Am reuşit şi îmi privesc satisfăcut colegii de aventură, fiind în acelaşi timp privit cu invidie de un grup de francezi a căror motor nu a pornit. Urmează discuţii interminabile într-o limbă aproximativă între ei şi ghid, el grăbindu-se să plecăm, ei neînţelegând cum o maşină a secolului 21 nu porneşte la prima cheie.
În acest timp observ ceva clipind pe bord, şterg cu palma praful gros de un deget şi citesc: “Check engine”. Adică sunt invitat în service să mi se verifice motorul. Şterg mai departe praful şi aflu că dacă tot ajung acolo va trebui să mi se verifice şi apa şi uleiul. Or mai fi şi altele, mă gândesc, dar nu sunt şi alte indicatoare pe bord, cele existente fiind toate aprinse pe avarie. Oarecum îngrijorat chem pe unul dintre însoţitorii ghidului (care nu terminase de 10 minute de vorbit în contradictoriu cu francezii), vede problema, râde şi dă a lehamite din mână, zicând ceva în turcă.
Porneşte şi maşina francezilor, suntem număraţi de câteva ori, se formează coloana şi plecăm la drum. Bag în viteză, probabil în treapta întâi, dar nu ştiu sigur asta, cutia e terminată de foarte mult timp, calc acceleraţia şi demarez cu scârţâit de roţi. Roţile, dar şi amortizoarele, arcurile, scaunele, uşile, caroseria au scârţâit tot drumul, până seara, la întoarcere. Viteza maximă pe care am putut să o ating, indiferent de drum: 35 km la oră şi asta nu datorită faptului că vitezometrul afişa ceva (acul era înţepenit în praf pe la 160 km/oră), ci pentru că eram frecvent depăşiţi de motociclete şi mă uitam pe ceasurile lor indicatoare. Mergem pe un drum de munte, zgâlţâiţi de pietre şi cauciucurile deformate, totul este praf, soare, sete şi sudoare. Facem un mic popas la o cascadă cu apă rece, coborâm pe câteva cărări muntele sălbatic şi neprimitor, ne răcorim şi pornim iar la drum. Mai oprim la o păstrăvărie unde am mâncat cel mai bun (dar şi cel mai mic) păstrav, la o casă ţărănească de munte, asemănătoare celor tradiţionale româneşti unde toţi turiştii şi-au făcut poze cu caprele şi cocoşii din curte, am mers pe albia unui râu, am oprit la o moschee (sus camera de rugăciune, jos magazin de electronice), am făcut poze, am descifrat puţin Coranul…
Dacă la începutul călătoriei mă gândeam cu satisfacţie că vechea mea Dacie 1300 din ’79 era limuzină de lux pe lângă ce îmi fusese dat să conduc, la întoarcere, după aproape 100 de km parcurşi prin toate gropile, pietrele şi denivelările posibile, nu am putut să nu remarc, totuşi, cu şapca-n mână, fiabilitatea tractoraşului Suzuki.
Reveniţi în curtea de unde plecasem dimineaţa, i-am arătat ghidului avertizările aprinse pe bord, jocul incredibil din volan, cauciucurile rupte de pietre, radiatorul care fiersese de câteva ori şi a cărui sete o potolisem cu apă dintr-o canistră. Mi-am arătat nedumerirea cum este posibil ca o astfel de maşină să meargă pe drum accidentat, plină cu turişti dornici de aventură. Semăn probabil cu un rus fiindcă răspunsul a fost cel pe care l-am auzit toată ziua, până la saturaţie: “Davai, davai…”. Am dat şi eu din mână a lehamite coborând din maşină, m-am închinat creştineşte că am ajuns cu bine înapoi, apoi am închis cu grijă portiera. Chiar nu aş fi vrut să se desprindă ceva din maşină şi să cadă tocmai la final.
În urma noastră, proprietarii curţii începuseră să spele jeep-urile în aşteptarea aventurierilor de a doua zi…