Ora la care păpuşile dorm

Irina întoarse capul spre fereastră. Ştie că undeva, acolo, porumbelul va veni la geamul ei, ca în fiecare după-amiază. Nu sosise încă, fetiţa rugase asistenta să îi pună o bucăţică de cozonac pe pervaz. Va mânca şi el din prăjitura dulce, iar ea îl va privi cum sfărâmă bucăţile, cum îşi curăţă ciocul, pentru ca apoi să îşi ia zborul sus, departe peste oraş. Iar ea îl va aştepta şi mâine, şi poimâine… Ar fi vrut să îl ţină în palme, să îi mângâie trupul firav, pieptul alb, să îi simtă bătăile ameţitor de repezi ale inimii. Voia să fie asemenea lui, agilă, liberă, să fugă, să zboare, sus, tot mai sus, să privească oraşul dintre nori, să numere maşinile ca pe nişte puncte mici, colorate.

Fetiţa oftă, asta nu se va întâmpla niciodată. Asistenta îi potrivi perna sub cap şi îi întinse telecomanda televizorului. Zăbovi câteva minute pe fiecare canal, apoi îl stinse plictisită. Pe pervaz, bucăţica de cozonac este neatinsă. N-a venit. E târziu, iar el nu a întârziat niciodată aşa de mult. Un fior rece îi străbătu fiinţa: dacă nu mai vine ? Dacă îl va pierde şi pe el ? Poate că el este ultimul ei prieten…strivi o lacrimă între gene, dar aceasta reuşi să treacă mai departe şi să i se prelingă pe obraz.

Nu, nu a uitat-o, poate că totuşi va veni. Gândul sună ca o promisiune, dar Irina îl alungă repede: aşa au promis toţi, că vor reveni, prietenii ei de odinioară au părăsit-o, unul câte unul. O mai sună din când în când, pun întrebări formale, ea le răspunde la fel, cu o voce veselă, dar falsă şi, de fiecare dată, stabilesc o dată la care să o viziteze. Iar asta nu se mai întâmplă, îi aşteaptă şi ei nu mai vin. Sigur, toţi sunt ocupaţi cu şcoala, merg cu părinţii în excursii, se joacă, râd, iar ea…ea îi aşteaptă în acelaşi loc, zi după zi.

Îşi aminti ziua aceea de primăvară, a trecut un an, da, un an şi ceva de atunci. Plecase spre sala de sport ca în fiecare miercuri, antrenamentele trebuiau desfăşurate după un orar strict. Pe atunci era cea mai bună gimnastă a şcolii, clasa a III-a D se mândrea cu Irina, campioana lor. Visele ei erau şi visele lor: locul întâi pe municipiu şi apoi campionatele naţionale. De acolo, cine ştie, poate va merge cu lotul olimpic, sau măcar va avea şansa să se antreneze alături de marile campioane. Le-a întâlnit o singură dată la o preselecţie şi i-au remarcat extraordinara mobilitate şi dorinţă de a face performanţă. Toţi au văzut asta în ochii ei limpezi, albastri, au mângâiat-o pe creştet şi au încurajat-o: “vei ajunge şi tu într-o zi ca noi fetiţo”. Mama a îmbrăţişat-o şi i-a promis că o va ajuta din când în când la compunerile la română şi la exerciţiile la matematică, numai ca ea să îşi urmeze dorinţa de a deveni campioană.

Irina zâmbi amar. În acea zi de miercuri totul pentru ea s-a sfârşit. Nu ştie nici acum care a fost motivul, dar a aluncat când a sărit la bârnă, a căzut, iar ultimul lucru pe care a reuşit mai târziu să şi-l amintească a fost chipul agitat al antrenoarei, i-a desluşit în ochi disperarea şi neputinţa, dar ea i-a zâmbit: nu o durea nimic. Mai târziu, pe un pat de spital, alături de părinţi şi prieteni a înţeles că este foarte posibil să nu mai meargă niciodată. La acest gând, pe obrajii Irinei se scurseră alte două lacrimi, mari, limpezi. Le şterse cu mâna, ca şi cum le-ar alunga departe, dar gustul lor sărat, aspru, o făcură să-şi amintească eforturile familiei de a o însănătoşi. Doctorii au ridicat din umeri, unii au plecat, au venit alţii, i-au consultat fişele, radiografiile, au privit-o cu drag, dar şi cu compătimire, au discutat cu mama pe hol, departe de ea. De fiecare dată mama îşi acoperea ochii cu mâna, probabil pentru a-şi ascunde lacrimile. Nu au renunţat, nici ea, nici părinţii. Au chemat pe cei mai buni maseuri, au făcut împreună nenumărate exerciţii, însă picioarele i-au rămas inerte, nici nu le simte, sunt ca atunci, în sala de sport.

De un an stă în acest pat, aşteptând un miracol, aşa a spus antrenoarea, că ea, Irina, merită cu adevărat un miracol. Privi iar spre fereastră. Soarele dogoritor al amiezii coborâse şi umbra serii proiecta clădirea spitalului pe blocurile din apropiere. Bucata de cozonac este neatinsă, porumbelul nu a venit.

Cufundată în amintiri şi tristeţe, Irina răsuci de câteva ori cheiţa păpuşii primită de la antrenoare. Pe marginea patului, jucăria făcu 3-4 paşi nesiguri, legănaţi, mecanici, se clătină şi rămase inertă. Fetiţa adormi. Aplecată asupra sa, mama îi şterse obrajii de lacrimile uscate, îi aşeză păpuşa alături pe pernă, şi le înveli. O rază galbenă de lumină atinse chipurile fetiţei şi ale păpuşii. Poate pentru prima dată mama observă asemănarea izbitoare între ele, aveau aproape aceleaşi trăsături, aceeaşi fineţe a obrazului, acelaşi păr blond. Numai că păpuşa putea merge… Cu lacrimi în ochi, mama stinse lumina şi se retrase pe fotoliul de lângă pat.

Mai târziu, în noapte, neştiut de nimeni, sub pătură, un arc se destinse, iar păpuşa făcu încă un pas. Alături de ea, adormită, Irina se răsuci uşor pe o parte. Nesiguri, temători, ca pentru nu a întrerupe o vrajă, câţiva muşchi ai picioarelor se contractară. Fetiţa tresări, dădu pătura la o parte şi aprinse lumina. Mişcă întâi un deget, apoi altul. Totul i se păru aşa de străin, se ridică, întinse mâna şi atinse talpa într-o senzaţie uitată, dar familiară. Îşi privi mama, pe fotoliu, stoarsă de oboseală şi de griji. Nu, nu o va trezi acum, îi va arăta mâine ce a descoperit.

Pentru prima dată după un an Irina zâmbi şi faţa i se însenină. Va veni dimineaţa, va veni o nouă zi, un nou început. Şi poate că se va întoarce şi porumbelul, singurul ei prieten adevărat. Strânse păpuşa aproape de inima sa şi adormi din nou.

Umbrele nopţii se ridicară încet, o geană de lumină pătrunse în încăpere şi se opri pe perna unde dormeau fericite două păpuşi. Nu le mai puteai deosebi una de alta. De acum înainte vor merge amândouă. Antrenoarea avusese dreptate: miracolele se întâmplă, dar numai la ora la care păpuşile dorm.

Actor pe scena vietii

I-am urmărit la televizor sau pe ecranele prafuite ale sălilor de cinema. Am tremurat cu sufletul la gură pentru eroul pozitiv care a întrupat în film un voievod, un comisar, un haiduc, un soldat, un cavaler… Le-am privit jocul actoricesc de excepţie şi poate că nu am înţeles întotdeauna zbuciumul prin care au trecut pentru a intra în pielea personajelor interpretate, pentru a transmite dincolo de ecran stări sufleteşti complexe, cum numai ei ştiu sau au ştiut să o facă.
Cine sunt aceşti oameni minunaţi ? Sunt oameni obişnuiţi, oameni ca noi, înzestraţi, însă, cu un talent deosebit, actoricesc, sunt oameni de mare caracter, care au dăruit cinematografiei române filme magistrale, emoţionante până la lacrimi sau înălţătoare până la cer. Au jucat film şi teatru cu pasiune si abnegaţie, greu de înţeles acum, într-o vreme în care non-valoarea primează.
Am revăzut de curând câteva secvenţe din filmele româneşti ale anilor 70-80 şi am rămas pur şi simplu fascinat de naturaleţea actorilor, de valoarea interpretărilor, de precizia montajului şi de replicile meşteşugite.
E aşa de greu să scrii despre oameni aşa de mari şi despre filmele lor. Da, e greu … cum aş putea să conving pe cineva să vadă “Mihai Viteazu”, “Mircea”, “Dacii”, “Columna”, “Noi cei din linia întâi”, “Osânda”, “Cu mâinile curate” sau pur şi simplu “Nea Mărin miliardar” ? Ce poţi spune în favoarea acestor filme ? Că sunt interpretate de actori români de primă valoare, că sunt bine regizate şi puse în scenă, că decorurile anilor 70 sfidau majoritatea filmelor americane, că ar fi meritat premii internaţionale, că pe atunci se făceau filme, nu glumele triste de azi, că se muncea zi şi noapte până când pelicula era montată şi trimisă în cinematografe ?
Mulţi dintre noi, copii pe atunci, am avut unica ocazie să-i vedem pe Amza Pellea în marele voievod Mihai, pe Florin Piersic în Mărgelatu, pe Sergiu Nicolaescu în Mircea, pe Ilarion Ciobanu în Columna… Atâtea roluri, multe, diferite, pe care numai actorii de geniu le-au putut interpreta. Mă gândesc la Amza Pellea, la rolurile sale mucalite, nea Mărin din Băileşti, apoi Mihai Viteazu, călare, descheiat la gât, în goană turbată, conducând atacul cavaleriei valahe: “În cămaşă am să plec la luptă…”. Se cutremura sala de cinema sub copitele cailor, spectatorii se ridicau în picioare şi aplaudau sincer, din toată inima, emoţionaţi, minute în şir. Mă gândesc la bunul Ilarion Ciobanu şi la felul lui calm, curat de a interpreta oameni simpli, din popor. Mă gândesc la Sergiu Nicolaescu şi la munca sa de a oferi cinematografiei române şi universale capodopere istorice, cum rareori mi-a fost dat să văd. Filmele sale sunt un dar de nepreţuit, de neegalat azi în filmul românesc. Mă gândesc la Dem Rădulescu, la glumele sale televizate la cumpăna dintre ani, la activitatea sa didactică cu studenţii de ieri, actorii de azi. Mă gândesc la Toma Caragiu şi la schiţele sale frumoase, pline de umor şi de aluzii la perioada comunistă. Mă gândesc la Gheorghe Dinică, la geniul său deosebit, la rolurile incredibile pe care a reuşit, aparent fără efort, să le facă pe scena teatrului sau în zecile de filme în care a jucat. Mă gândesc cu drag la Radu Beligan, la teatrul pe care il slujeste dintotdeauna aproape. Mă gândesc la Florin Piersic şi cu greu mi-aş putea închipui un alt haiduc decât cel interpretat de el.
Mă bucur că am avut privilegiul să trăiesc alături de ei, să avem aceleaşi trăiri în sala de teatru, pe mulţi dintre ei i-am aplaudat în picioare la scenă deschisă, iar ei ne-au privit cu ochi radioşi mulţumindu-ne. Mă bucur că sunt născut în anii 70 pentru că le-am văzut în cinematograf filmele, pentru că le aşteptam continuările. Îmi amintesc zilele de demult, de când aveam vreo 8-9 ani şi mergeam cu mama pe bulevard, la cinema Festival, rula “Trandafirul galben”. Aglomeraţie în autobuz, ceaţă, frig sau mai simplu … dimineaţă, nu contau, urma să îmi văd eroul favorit. Am plecat marcat de la premiera filmului “Noi, cei din linia întâi” şi am plâns neştiut de nimeni, înghesuit în tramvai, la ieşirea de la “Mihai Viteazu”… Spusă la şcoală, povestea eroului Unirii şi a morţii sale nu a avut un impact precum cel dat de film. Pe ecran nu era Amza Pellea, ci înşuşi voievodul, figura sa rămânându-mi întipărită în minte până azi.
Mulţi dintre marii actori au plecat dintre noi. Păcat. Pe toţi i-am iubit şi i-am respectat. Au lăsat în urma lor un gol imens, cultura noastră este mai săracă. Astfel de oameni se nasc o dată la o sută de ani. Au făcut parte dintr-o generaţie talentată şi care s-a dăruit complet filmului şi teatrului românesc. Mie nu-mi rămâne decât să mă plec până la pământ în faţa lor şi să zic fiecăruia în parte: “Mulţumesc pentru tot ce mi-ai oferit Maestre !”