luni, 17 noiembrie 2008

Un apel aşteptat

Vineri seară, plouă, mă îndrept spre Buzău pentru câteva zile departe de aglomeraţia cotidiană a Bucureştiului. Eh, sunt pe bulevardul Ştefan cel Mare şi apropo de aglomeraţie...stau în maşină şi privesc coloana infinită a celor care aşteaptă alături de mine culoarea verde a semaforului. Mulţi ştiu că la ore de vârf (adică aproape la orice oră din zi) acest bulevard este un veritabil organism viu. Dacă cineva pune frână la Piaţa Obor, lumina roşie a stopurilor sale se transmite din maşină în maşină până la Piaţa Victoriei.
Cum ştiam că voi parcurge vreo zece km în aproximativ o oră, de acasă până la ieşirea din Bucureşti, imi induc o doză serioasă de răbdare, pornesc radioul, mă relaxez şi-mi promit să nu mă enervez, orice-ar fi.
Dedicaţii muzicale, discuţii, opinii ale ascultătorilor, toate sunt trecute în revistă pe cele şase butoane de selecţie ale aparatului de radio. Caut şi altceva, nimic, redactorii orei respective parcă sunt vorbiţi între ei. Bat şi eu ritmul cu degetele în volan pe o melodie dragă din perioada liceului, mă uit stânga-dreapta...un şofer fumează cu geamul puţin întredeschis (ideea e bună, îl cobor şi eu pe al meu pentru a mai alunga opacitatea geamurilor aburite), altul citeşte ceva într-un ziar cu plafoniera aprinsă.
Nici o mişcare, maşina din faţă stă, semaforul trece brusc pe intermitent, fireşte, noi avem prioritate, dar cine respectă asta ? Schimb postul de radio şi întind mâna după telefonul care sună strident undeva în rucsac pe bancheta din spate. Mă uit la număr, nu apare, e necunoscut, sunt tentat să nu răspund, din principiu, e ca şi cum ar suna cineva la uşă şi când te uiţi pe vizor, acel cineva îl acoperă cu degetul. Totuşi, pentru a rupe monotonia dedicaţiilor muzicale şi a încasa câţiva cenţi la cartela prepay, răspund, sunt întrebat de nume, zic: “Da, sărut mâna“ şi aştept. Domnişoara îmi spune că sună din partea unei cunoscute firme de telefonie mobilă şi mă întreabă dacă am un minut liber. “Sigur”, doar stau în trafic şi e abia începutul. Sunt informat pe scurt asupra activităţii companiei respective, mi se prezintă în detaliu numărul de clienţi, posibilităţile de creştere în viitor, apoi mă întreabă dacă CV-ul meu depus la ei mai este de actualitate, fiindcă tocmai s-a găsit un post nou la serviciul de Relaţii cu Clienţii. Fac ochii mari, dar nu mă vede, şi încerc să-mi amintesc când am depus eu un CV la biroul lor de Resurse Umane. Nu reuşesc şi o întreb dacă nu cumva îl au de pe vreun site de recrutare. Domnişoara e fermă: “Nu, l-aţi depus la noi cu ceva timp în urmă. Mai este de actualitate ?”. Hm…nu ştiu, o întreb când a fost depus şi primesc un răspuns incredibil: “În baza noastră de date apăreţi din 1999 cu acest CV, dar abia acum s-a ivit postul potrivit pentru Dvs.” Nu-mi vine să cred, în sfârşit am primit apelul mult aşteptat al primilor mei ani după absolvirea facultăţii. Da, dar nouă ani mai târziu... Şi ce dacă, nu contează, important este ca CV-ul meu a atras atenţia cuiva.
Sunt fericit. Am aşteptat acest telefon prea mult timp. Întâi a fost o săptămână, apoi două, o lună şi aşa mai departe. Anii au trecut unul după altul, frunzele s-au scuturat din copaci, primăvara i-a înverzit din nou, telefonul rămânea mut.
Sunt decis să o iau peste picior. Măcar aşa…de distracţie, altceva mai bun oricum nu aveam de făcut. Spun că aş fi interesat să aflu mai multe detalii. Fata turuie instantaneu o mulţime de avantaje la mare căutare acum zece ani: telefon mobil cu minute incluse, program de lucru flexibil, bonuri de masă etc., apoi mă întreabă brusc: “Aveţi servici acum ? Lucraţi undeva ? Ştiţi, noi vă dăm şi maşină de firmă..”. Probabil e argumentul suprem în plasa căruia cad mulţi candidaţi la postul respectiv. Decis să mă amuz pe seama ei, răspund că am maşină de firmă. Sunt întrebat de care, mă gândesc câteva secunde şi zic: “Da, păi am un Iveco, de 40 de tone. Chiar acum sunt la volan, fac o cursă, sunt şofer..”. Tace. O aud cum respiră, dar tace, probabil ştie câţi bani câştigă şoferii de TIR şi nu îmi poate face o ofertă mai bună. Zâmbesc, dar nu o las să mă prindă. Zice: “Ok...şi chiar nu aţi fi interesat de post ? Ce experienţă mai aveţi ? Unde aţi mai lucrat ?”. Nu am răspunsurile pregătite la aceste noi întrebări, dar gândesc repede ceva: “Păi, după ce am depus CV-ul, am tot aşteptat să mă sunaţi, nu am primit nicio ofertă...a trebuit să-mi caut şi eu o modalitate de trai. Am fost şi agent de pază...şi ospătar...Acum, pe camion, văd şi eu lumea, îmi mai rămân ceva bani din diurnă, mă descurc..”
În sfârşit cred că a înţeles. Râde şi mă dojeneşte: “De ce glumiţi cu mine ? Eu vă ofer un post real, într-o companie etc. etc şi dumneavoastră glumiţi...”. Mai ramâne să o invit la o cafea, deja primul pas îl făcusem: a râs la glumele mele. Îi răspund, însă, serios, că nu sunt interesat de postul oferit, că am deja un post foarte bun, că îmi place ce fac…Îmi mulţumeşte şi ne luăm amical rămas bun.
Ar mai fi trebuit să îi spun că am terminat o facultate, că am scris cărţi, că desfăşor activităţi de training, că sunt implicat în proiecte, că am deja o carieră ? Ar fi râs din nou, probabil, neîncrezătoare la noua glumă, dar calea către inima ei era deschisă. Lipsea doar invitaţia la cafea…

sâmbătă, 18 octombrie 2008

Ctitorul

Mergea greu prin noroiul îngheţat, alunecă şi căzu, se opri o clipă şi respiră adânc aerul rece al nopţii de iarnă. Ocolise drumul, paşii săi ar fi lăsat urme pe zăpada subţire căzută în timpul zilei. Ştia că e urmărit, că sunt aproape, dar nu-l vor găsi, poate sunt pe alt drum. Deşi simţea că puterile îl părăsesc, îşi ţinu cumpătu, strânse mai bine haina la piept şi merse mai departe. Trebuia să ajungă la Nicolae, trebuia să îi spună.
Păşea din ce în ce mai greu, căzu iar şi rămase cu obrazul în zăpadă, simţi fierbinţeala din piept cum îl moleşeşte. Nu, nu va rămâne acolo, fiecare clipă e preţioasă, mai ales acum, se ridică întâi în genunchi, căciula îi căzu undeva în spate dar nu se întoarse să o ridice, nu mai avea timp de pierdut, va ajunge la Nicolae şi îi va spune.
Atinse cu mâna poarta masivă de lemn, o împinse cu ultimele puteri şi intră în curte. Se trase clătinându-se lângă zid, merse de-a lungul lui până la fereastra îngustă şi ciocăni încet în geamul aburit. Jos, la picioare, câinele se gudură, bucuros de revedere.
În casă cineva scăpără un amnar şi în flacăra vie a lumânării îl desluşi pe Nicolae. Probabil dormea, omul îmbrăcă o haină şi veni să-i deschidă. Zăvoarele scârţâiră trase în locaşuri, uşa se deschise şi cei doi bărbaţi se priviră. Ion surâse amar, nu-l mai văzuse de trei ani pe preot, dar i se păru neschimbat. Nicolae protejă flacăra lumânării cu podul palmei, îl prinse de haină şi-l trase înăuntru. „Ioane....nu pot să cred, stai, stai jos, ştiam că vei veni, te-am aşteptat în fiecare noapte şi iată că bunul Dumnezeu mi te-a adus. Am aflat că ai fugit, te-au căutat aici, au venit şi ieri după tine. Stai să aprind lampa să te văd mai bine, nu, lasă, nu vreau să se vadă lumină, vino, să mergem în altar...”
Sprijinit de Nicolae, Ion păşi în biserică, simţi mirosul de tămâie şi de ceară, îşi făcu cruce şi îngenunche în faţa icoanelor. „Vino Ioane, vino…dar ce ai…eşti rănit ? Lasă-mă să văd, ai cămaşa plină de sânge…”. „Nicolae, eu nu mai am mult, trebuie să-ţi mărturisesc, trebuie să vorbim… acum, Nicolae, acum”.
Preotul trase o pătură şi-i acoperi picioarele, îi desfăcu haina şi rupse cu mâinile cămaşa însângerată. Înmuie în apă un prosop, îi şterse fruntea, apoi i-l apăsă pe rana din piept. Înţelese că rănitul nu mai avea mult de trăit, ochii i se umeziră, dar îşi potrivi vocea spre a-l îmbărbăta: “Odihneşte-te, vom vorbi mâine, mă duc să arunc un braţ de lemne în sobă să te încălzeşti”. “Nu Nicolae, nu mai apuc ziua de mâine, m-au împuşcat când am fugit din ocnă...m-au fugărit cu câinii, m-au gonit ca pe fiare, de trei zile vin încoace, m-am ascuns în pădure şi am mers numai noaptea... Nicolae... potera e la un ceas în urma mea, poate chiar acum descalecă în faţa porţii”.
Într-adevăr, lătratul câinelui şi un tropot de copite se auziră în curte. Cineva lovi câinele, iar chelălăitul lui jalnic îl făcu pe Ion să se ridice pe jumătate: “Nicolae, nu mă lăsa, nu mă da pe mâna lor, Nicolae, trebuie să vorbim, numai pe tine te am...”. Preotul se ridică, încuie uşa altarului şi ieşi în curte. Căpitanul sări din şa şi se apropie de preot. Îl privi cu dispreţ, îi atinse barba cu cravaşa, apoi îl privi în ochi: “Spune părinte….a trecut pe aici tâlharul Ion ? A fugit din ocnă, Vodă a fost darnic şi i-a lăsat viaţa. Înţelegi ? După cât a tâlhărit...ah, dacă mi-ar încape pe mână.... Pe toţi ai lui i-am spânzurat şi ridicat în furci, acum el ne-a scăpat, dar l-am împuşcat şi nu poate fi departe. Se spune că sunteţi fraţi de sânge, ba chiar că aţi furat împreună pe vremuri, părinte...Aşa-i ? Spune...aşa-i ?”. “Dumnezeu mi-e martor, dacă am furat vreodată a fost numai de la boierii voştri îmbuibaţi şi am dat la sărmanii noştri flămânzi şi desculţi... Pământul acesta e al lor, ei îl muncesc şi voi vă umflaţi de roadele lui”. “Şi proşti părinte..şi fricoşi, a trebuit să ard o casă pentru a afla de voi. Au spus tot, dar casa tot le-am ars-o, să le fie de învăţătură şi altora care adăpostesc tâlharii... Părinte, dacă îl găsesc aici, veţi atârna alături în ştreang”. Nicolae privi liniştit pumnul ridicat şi-i răspunse: “Şi Domnul Isus a murit pe cruce alături de tâlhari, nu mi-e frică de tine sau de oamenii tăi. Ieşiţi din curtea mea, chiar dacă aş şti de Ion, nu vi l-aş da legat.”
Căpitanul rânji cu toată gura, se întoarse spre soldaţi şi le ordonă să răscolească casa şi biserica. “Poţi merge unde vrei, dar în biserică nu ai ce căuta...”. Aşezat în prag, cu privirea aprigă şi mâna încleştată pe cruce, Nicolae îi fulgeră din priviri: “Niciunul dintre voi ticăloşilor nu veţi intra aici în casa Domnului, plecaţi pe drumurile voastre. Nu am decât crucea asta să vă opresc şi vă jur că o voi face ! Plecaţi ! Iată, tot satul este alături de mine. Nu ne poţi omorî pe toţi…”.
În faţa porţii larg deschise, bărbaţi şi femei, strânşi umăr lângă umăr, încruntaţi, erau martori la înfruntarea dintre soldaţi şi preot. “Iată-ţi supuşii părinte, prostimea s-a adunat ca la iarmaroc, îi pot spulbera într-o clipă..., dar nu, plecăm, însă ne vom întoarce părinte, numai noi doi...lasă...”
Ceata poterei trecu în goană prin culoarul lăsat de oameni şi se pierdu în noapte. Nicolae fugi în biserică, descuie uşa altarului şi se aplecă deasupra lui Ion… Rece şi cu mâna încleştată pe o bucată de cărbune, acesta scrisese un singur cuvânt pe podea. De ajuns, preotul înţelese tot. Îi închise ochii, îi împreună mâinile pe piept şi-l purtă în braţe pe masa din biserică.
Atunci şi în acea noapte îngheţată, alături de oamenii adunaţi în jurul său, Nicolae desfăşură sfânta slujbă de înmormântare. Lumânările sfârâiră şi se stinseră una câte una odată cu ivirea primelor raze de lumină. Muţi şi întunecaţi, ţăranii urmară căruţa pe drumul noroios al cimitirului. Şi de această dată murise unul de-al lor.
Peste ani, din banii ascunşi de haiduc, preotul Nicolae îi ajută pe sărmani şi ridică o nouă biserică în care a slujit apoi întreaga sa viaţă. Un singur ban de aur a fost îngropat la temelie pentru ca biserica, care dăinuie şi astăzi, să poarte în veci hramul adevăratului său ctitor: Sf. Ioan. Iar potera nu s-a mai întors niciodată…

miercuri, 24 septembrie 2008

Florile nu au amintiri

Întinse mâna după ceaşca de cafea, o ridică cu atenţie, suflă uşor fuioarele de abur, sorbi o înghiţitură, apoi încă una, dar o picătură se desprinse şi căzu pe cartea deschisă. Femeia zâmbi amar, aşeză repede ceaşca înapoi pe farfurie şi şterse cu mâna picătura de cafea de pe pagină. Privi îndelung urma rotundă a picăturii, uşor gălbuie şi dâra lăsată de mână, se vor usca în curând şi poate că nu se vor mai observa. Era una dintre cărţile ei din tinereţe, o primise de la mama sa cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă. Întoarse pagina şi o mişcă încet stânga-dreapta pentru a grăbi uscarea.

Era obosită, citise prea mult în acea după-amiază, dar cartea o atrăgea în mod deosebit, simţea încă, în mod inexplicabil, atingerea mâinilor mamei pe coperţi. Găsise cartea în urmă cu câteva zile în bibliotecă, s-a bucurat enorm, o credea pierdută într-una dintre multele vâltori în care o prinsese viaţa. A mângâiat cartea îndelung, i-a atins coperţile, paginile îngălbenite de vreme, i-a simţit mirosul dulceag al hârtiei de odinioară, a retrăit pentru câteva clipe momentul unic în care mama i-o făcuse cadou. A fost prima ei carte, cumpărată de mamă pentru ea, doar pentru ea. Sărise atunci de gâtul mamei şi o sărutase pe ambii obraji, a strâns cartea la piept, era doar o copilă care primise un dar, de nepreţuit.

A citit cartea în repetate rânduri, de fiecare dată cu aceeaşi curiozitate, chiar dacă îi ştia aproape pe dinafară conţinutul. S-a bucurat de fiecare rând, de fiecare pagină, de fiecare capitol. Mai târziu, cartea dispăruse, a căutat-o deseori, dar fără să o găsească, se mâhnise, era una dintre puţinele amintiri rămase de la mamă şi unul dintre puţinele cadouri pe care le primise în copilărie. A încercat să suplinească lipsa cărţii cumpărând alta, dintr-o ediţie nouă. Frumos legată, cu coperţi lucioase, colorate şi strălucitoare, cartea a stat străină şi rece pe noptiera sa aşteptând să fie citită. Nu-şi aminteşte să o fi deschis vreodată, dar i-a găsit loc în bibliotecă pentru că o cumpărase cu drag, din primul ei salariu de profesoară.

Reveni la pagina stropită, cafeaua se uscase şi aproape că urma se ştersese printre rândurile scrise mărunt. Cândva citise aceste pagini la lumina palidă a lămpii cu gaz, apoi în livada casei de la ţară, apoi în salonul rece al căminului de fete, iar acum, din nou, cu ochelari, iar scrisul este aşa de mic...

Privi ceasul, se făcuse deja târziu, lumina scăzuse treptat în intensitate, apăsă butonul veiozei electrice şi paginile se luminară din nou, ca atunci, demult, în livadă. Răsfoi câteva pagini înainte, capitolul era pe terminate, se va opri din citit la finalul acestuia. Între două pagini i se păru că a observat ceva, dar nu dădu prea multă atenţie faptului, fiind concentrată asupra textului. Privirea îi sări peste rânduri, iar curiozitatea o împinse să revină între cele două pagini şi la conţinutul lor neaşteptat şi misterios. Subţire, aproape de neobservat, uscat de trecerea timpului, dar încă plin de culoare, trandafirul a fost ridicat de femeie şi privit cu atenţie.

Încercă să-şi amintească momentul în care l-a pus acolo spre păstrare şi amintire. Să fie din livadă, sau din coroniţa de premiantă ? Fruntea i se încreţi uşor, iar mintea alergă în trecut pentru a se întâlni cu momentul în care palmele ei mângâiaseră floarea şi o lăsaseră să se odihnească între paginile cărţii. Mircea ! Da, trandafirul i-l oferise cândva Mircea... Privirea i se umezi, lăsă cartea încet pe genunchi şi se cufundă în amintiri.

Revăzu cu ochii minţii căminul de fete, pe Mircea sărind gardul uneori seara şi venind la fereastra ei, pe colegele de cameră invidioase că prietenul ei va fi ofiţer, mustrările profesoarelor, dar şi clipele minunate petrecute alături de el pe malul lacului, gâştele cărora le aruncau bucăţele de pâine ascunse în buzunare de la cantina şcolii, plimbările în oraş, sucul de fructe sau mustul rece servit la vreo terasă în prag de toamnă, alarmele antiaeriene care îi făceau să fugă ţinându-se de mână spre un adăpost, modul în care Mircea o ţinea în braţe în întuneric, protejând-o de praful căzut din tavan...

Inima femeii se strânse la aceste amintiri, întoarse capul ca pentru a uita, dar sufletul ei depănă mai departe momentul în care l-a condus pe Mircea la tren, era duminică, el râdea, se simţea bine în hainele militare, poate puţin prea mari, dar ea, îmbrăcată în uniforma de liceu, se simţea tristă şi...singură. S-au sărutat îndelung în gară, el i-a mângâiat părul castaniu şi i-a promis că războiul se va sfârşi curând, că va veni acasă şi se vor căsători. A plâns mult când el a urcat în trenul plin de flori la ferestre, locomotiva a şuierat ascuţit şi, încet-încet, a început să lase peronul în urmă. Nu-l mai vedea pe Mircea când, deodată, el a apărut la o fereastră, a strigat-o şi i-a aruncat un boboc de trandafir. I-a strigat să îl păstreze pentru a-l purta în păr la nunta lor.

Trenul s-a îndepărtat într-un nor de fum şi abur, fata de atunci a păstrat trandafirul, dar Mircea nu s-a mai întors. Frontul de vest l-a răpit fără urmă, ea l-a aşteptat în zadar mulţi ani după război, a sperat că a fost luat prizonier şi că, totuşi, va reveni.

Acum, câteva decenii mai târziu, bătrâna ridică trandafirul ca pentru a şi-l prinde în părul alb, dar se opri, deschise cartea şi îl aşeză înapoi între paginile acesteia. Floarea o răscolise, îi trezise sentimente demult ascunse în inimă. Aşeză cartea pe noptieră, stinse lumina şi se gândi departe. Pentru o clipă şi-a dorit ca florile să nu aibă amintiri...

marți, 9 septembrie 2008

Jeep Safari

Am avut cândva plăcuta şi inedita ocazie să particip la o mică excursie de tip Jeep Safari în Antalya. Cel care mi-a făcut oferta, într-o engleză aproximativă, a descris-o ca pe o aventură nemaipomenită şi interesantă, desfăşurată pe parcursul unei zile toride de vară în munţii arizi ai Turciei. Preţul fiind bun şi având perspectiva unei distracţii pe cinste am acceptat imediat.
A doua zi dimineaţă eram pasager, alături de nişte ruşi, într-o dubiţă, gonind spre o destinaţie vag cunoscută doar de pe o hartă soioasă, şoferul neputând răspunde la nici una dintre întrebările mele (în engleză) referitoare la viitorul traseu pe care aveam să îl parcurg în ziua respectivă. În fine, după ce trecem prin nenumărate sate şi ascultăm unul sau două CD-uri cu un soi de manele turceşti, ajungem la o primă destinaţie: o parcare rurală transformată, probabil fără voia proprietarilor, şi în cimitir de maşini. Printre foarte multele rable care şi-au dat duhul acolo zăresc încântat câteva maşinuţe de teren, albe, curate, aliniate pentru marea aventură a acelei zile. Începe bine, gândesc fericit şi cobor relaxat, sunt întâmpinat cu ceai local (foarte gustos) şi invitat să iau loc la o terasă în aşteptarea ghidului.
Privesc în jurul meu: maşinuţele aşteaptă cuminţi aventurierii, cu motoarele oprite, pentru a-şi domoli, desigur, bestiile de cai putere de sub capote. Da….ce inspirat am fost să vin. Toţi cei de la terasă vorbesc ruseşte, mă trag şi eu mai aproape de un mic grup a cărui limbă nu o înţeleg, dar sună a germană. Belgieni, zic în sinea mea şi intru cu ei în vorbă în engleză. Nu, sunt olandezi din Amsterdam, blonzi, cu ochi albaştri, aproape că fac şi eu parte din grupul lor.
Vine ghidul, un turc la vreo 40 de ani, 1,70 m, îmbrăcat ca un luptător din rezistenţa afgană. Începe să vorbească ceva în engleză şi rusă simultan, nu înţelegem nimic, repetă vizibil iritat că nu a fost ascultat şi ne invită autoritar să urcăm în maşini. Las pe alţii înainte şi trag de timp gândindu-mă dacă merg în excursie sau sunt pe cale de a fi luat ostatic şi oferit spre răscumpărare pe vreun site internet clandestin. Zâmbesc şi-mi dau seama că am o imaginaţie prea bogată pentru dimineaţa aceea, urc la volanul unei maşinuţe şi aştept instrucţiunile.
Până una-alta, inspectez bordul şi interiorul jeep-ului. De fapt, nu e jeep, ci un Suzuki Samurai, o maşină mică de teren, de 4 persoane, cu tracţiune integrală. Totul este redus la minim, ceasurile de bord, mânerele de uşi, pedalele, schimbătorul de viteze, inclusiv spaţiul pe care îl am la dispoziţie pentru şofat, în special cei câţiva milimetri disponibili între genunchii mei şi bord sau volan. Încerc să dau scaunul mai în spate, nu pot că…e sudat, nu-i vorbă, nici n-aş avea unde, în spatele meu stă deja cineva care râde, face poze, glumeşte, nu vreau să-i stric ziua şi să-i iau din spaţiu doar pentru că eu nu am loc suficient.
Mă foiesc câteva minute, timp în care verific semnalizările, apăs cu neîncredere pedalele, rotesc volanul şi privesc invidios maşina ghidului, un jeep adevărat, cu bord lux, scaune de piele şi jenţi cromate. Primim, în sfârşit, acceptul de a porni motoarele, răsucesc cheia, tractoraşul scoate fum negru, îi duduie motorul. Am reuşit şi îmi privesc satisfăcut colegii de aventură, fiind în acelaşi timp privit cu invidie de un grup de francezi a căror motor nu a pornit. Urmează discuţii interminabile într-o limbă aproximativă între ei şi ghid, el grăbindu-se să plecăm, ei neînţelegând cum o maşină a secolului 21 nu porneşte la prima cheie.
În acest timp observ ceva clipind pe bord, şterg cu palma praful gros de un deget şi citesc: “Check engine”. Adică sunt invitat în service să mi se verifice motorul. Şterg mai departe praful şi aflu că dacă tot ajung acolo va trebui să mi se verifice şi apa şi uleiul. Or mai fi şi altele, mă gândesc, dar nu sunt şi alte indicatoare pe bord, cele existente fiind toate aprinse pe avarie. Oarecum îngrijorat chem pe unul dintre însoţitorii ghidului (care nu terminase de 10 minute de vorbit în contradictoriu cu francezii), vede problema, râde şi dă a lehamite din mână, zicând ceva în turcă.
Porneşte şi maşina francezilor, suntem număraţi de câteva ori, se formează coloana şi plecăm la drum. Bag în viteză, probabil în treapta întâi, dar nu ştiu sigur asta, cutia e terminată de foarte mult timp, calc acceleraţia şi demarez cu scârţâit de roţi. Roţile, dar şi amortizoarele, arcurile, scaunele, uşile, caroseria au scârţâit tot drumul, până seara, la întoarcere. Viteza maximă pe care am putut să o ating, indiferent de drum: 35 km la oră şi asta nu datorită faptului că vitezometrul afişa ceva (acul era înţepenit în praf pe la 160 km/oră), ci pentru că eram frecvent depăşiţi de motociclete şi mă uitam pe ceasurile lor indicatoare. Mergem pe un drum de munte, zgâlţâiţi de pietre şi cauciucurile deformate, totul este praf, soare, sete şi sudoare. Facem un mic popas la o cascadă cu apă rece, coborâm pe câteva cărări muntele sălbatic şi neprimitor, ne răcorim şi pornim iar la drum. Mai oprim la o păstrăvărie unde am mâncat cel mai bun (dar şi cel mai mic) păstrav, la o casă ţărănească de munte, asemănătoare celor tradiţionale româneşti unde toţi turiştii şi-au făcut poze cu caprele şi cocoşii din curte, am mers pe albia unui râu, am oprit la o moschee (sus camera de rugăciune, jos magazin de electronice), am făcut poze, am descifrat puţin Coranul…
Dacă la începutul călătoriei mă gândeam cu satisfacţie că vechea mea Dacie 1300 din ’79 era limuzină de lux pe lângă ce îmi fusese dat să conduc, la întoarcere, după aproape 100 de km parcurşi prin toate gropile, pietrele şi denivelările posibile, nu am putut să nu remarc, totuşi, cu şapca-n mână, fiabilitatea tractoraşului Suzuki.
Reveniţi în curtea de unde plecasem dimineaţa, i-am arătat ghidului avertizările aprinse pe bord, jocul incredibil din volan, cauciucurile rupte de pietre, radiatorul care fiersese de câteva ori şi a cărui sete o potolisem cu apă dintr-o canistră. Mi-am arătat nedumerirea cum este posibil ca o astfel de maşină să meargă pe drum accidentat, plină cu turişti dornici de aventură. Semăn probabil cu un rus fiindcă răspunsul a fost cel pe care l-am auzit toată ziua, până la saturaţie: “Davai, davai…”. Am dat şi eu din mână a lehamite coborând din maşină, m-am închinat creştineşte că am ajuns cu bine înapoi, apoi am închis cu grijă portiera. Chiar nu aş fi vrut să se desprindă ceva din maşină şi să cadă tocmai la final.
În urma noastră, proprietarii curţii începuseră să spele jeep-urile în aşteptarea aventurierilor de a doua zi…

marți, 12 august 2008

August

Picătura de sudoare i se prelinse pe tâmplă, coborî pe obraz, pe bărbie, apoi pe gât. Iancu o şterse cu mâneca şi se trase mai la umbră. Deşi copacul ar fi oferit adăpost pentru amândoi, Dumitru rămase în plin soare privind spre culmea dealului. După privirea încruntată, Iancu înţelese că îl preocupă ceva. Alungă în lehamite o muscă, se sprijini într-un cot şi spuse: ”Lasă Dumitre, vino şi te odihneşte puţin, e prea cald. Nu vin ei acum...poate mai târziu, au tot timpul, doar noi trebuie să îi aşteptăm.”
Dumitru se întoarse, îl privi şi-i ceru bidonul cu apă. Bău cu sete, cu capul dat pe spate, iar două firicele de apă i se prelinseră la colţurile gurii: ”S-a încălzit apa Iancule, cobor la râu să iau apă rece. Uită-te tu după ei cât lipsesc eu”. Iancu încuviinţă din cap, dar imediat ce Dumitru dispăru între ierburile înalte, se întinse mai bine la umbră şi-şi acoperi ochii cu braţul drept. Rupse un pai, îl prinse cu buzele şi începu să îl strivească între dinţi...ce bună ar fi fost o ţigară…dar de unde aici ? Şi căldura asta…nu se mai ostoieşte soarele. Nici nu îşi mai amintea de când nu a mai fost aşa cald, de trei-patru ani, sau poate mai mult. Cine mai ştie ?
Închise o clipă ochii şi se gândi acasă, şi-o imagină pe mamă-sa punând masa şi chemându-i pe toţi în jurul mămăligii cu brânză. Iar el, în capul mesei, doar era cel mai mare dintre fraţi, punând câte o picătură de vin rece celorlalţi. Mai drag îi era de Tudor, cel mai mic, care abia ajungea la masă, iar el, ca frate mai mare, deseori mânca cu el în braţe, amândoi din aceeaşi strachină. Apoi alergau prin gradină, el cu Tudor în spate...Totul i se păru atât de real încât aproape că simţi gustul vinului în gură. Înghiţi în sec, întredeschise ochii şi privi spre Dumitru, în picioare în faţa sa: ”Iancule, dormi ? Te las singur câteva minute şi te găsesc sforăind ? Dacă ei ar fi ajuns deja aici ?”. “M-am visat acasă Dumitre, eram cu mama la masă şi cu Tudor cel mic. Şi beam vin rece Dumitre...rece, cum ştii că îl am eu în pivniţă”. “Lasă Iancule, că îl bem pe tot când vom ajunge acasă. Nu mai e mult…”.
Iancu deschise gura să-i răspundă când prima explozie apăru pe deal. “Gata Dumitre, i-ai aşteptat destul, iată-i că au venit. Te întrebai unde sunt, uite-i, sunt destui pentru amândoi. Încarcă tunul Dumitre !”.
Undeva, în dreapta lor, bateria lui Matei şi Petru trăsese deja prima salvă. Iancu ochi cu grijă şi trase. “Încarcă Dumitre, mai repede…aşa, fă-mi loc…”. Trase cu sete al doilea proiectil, iar tubul sări fierbinte din încărcător. În uniformele lor negre, cu căştile mari, lăsate pe frunte, urmaţi de tancuri, nemţii coborau în fugă dealul. “Dacă ajung la pod nu îi mai putem opri. Încarcă repede Dumitre, tancul ala s-a oprit, va trage, ne-au văzut…”. Norul de fum apărut la gura ţevii acestuia şi explozia apropiată, urmată de o ploaie de pietre şi pământ îi confirmară spusele. “I-a lovit pe ai noştri Iancule, mă duc la Petru”. “Stai Dumitre, încarcă tunul să pot trage, ajută-mă…Nu te mai duce, tunul lor a tăcut, suntem numai noi doi, trebuie să-i oprim la pod ”. Dumitru îl privi cu ură şi-i şuieră printre dinţi: “Nu-mi las fratele fără ajutor Iancule, dacă va fi cazul îl voi căra în spate până la Iaşi…Mă auzi, nu-l las, numai pe el îl mai am.”
Iancu aproape că nu-l auzi, trase din nou, scoase tubul, aduse un proiectil, îl aşeză în încărcător şi închise trapa. Metalul fierbinte îi fripse pielea până la carne, ochi şi trase. “Ai lovit un tanc Iancule…îi putem opri aici, acum…”. La câţiva paşi în dreapta sa, Dumitru îl sprijini pe Petru de copac şi veni să-l ajute. “Câte proiectile mai avem Dumitre ? Încerc să lovesc podul să nu poată trece cu tancurile”. “Vreo şase sau şapte Iancule…Petru e rănit, ne-ar fi putut ajuta. Matei e mort…săracul”. Iancu îşi îndreptă spatele, se întoarse şi-i spuse: “Plecaţi Dumitre… Ia-l pe Petru şi plecaţi. Puteţi scăpa cu viaţă”. “Hai să plecăm împreună Iancule, vino cu noi, fară tine nu mergem nicăieri. Ne cunoaştem din copilărie Iancule, nu te las singur aici”. Iancu îl apucă pe Dumitru de gulerul cămăşii, îl privi fix în ochi şi scrâşni: “Pleacă Dumitre, pleacă, altfel murim toţi trei aici. Voi veni şi eu în urma voastră. Cât mai am cu ce trage nu-mi părăsesc tunul Dumitre. Nici bunicul nu a facut-o la Oituz, n-o voi face nici eu aici. Te aşteaptă muierea acasă Dumitre, ia-l pe Petru şi du-te !”. “Bunicul tău a murit la Oituz Iancule. Nu trebuie să mori şi tu aici. Te rog Iancule, să ne retragem împreună.”. Iancu îl împinse cu putere, Dumitru se dezechilibră şi făcu câtiva paşi înapoi. “Pleacă odată Dumitre, scăpaţi măcar voi, eu nu-mi părăsesc tunul…”.
Rămas fără glas, Dumitru se aplecă, îşi ridică fratele, îl privi încă o dată pe Iancu încruntat, aplecat asupra tunului şi se îndepărtă.
Aproape un an mai târziu, în mai 1945, după încheierea războiului, doi soldaţi lăsaţi la vatră se opriră în faţa unei case. Primul care i-a zărit a fost Tudor, desculţ, doar cu cămaşă lungă pe el, probabil a fratelui cel mare, le-a alergat în întâmpinare. În pragul casei, mama, în negru, îi privi cu ochii în lacrimi pe cei doi: “Ştiu că băiatul meu e mort. Am aflat. Spuneţi-mi numai unde şi când a căzut...”. Dumitru desfăcu încet cureluşa căştii, îşi descoperi capul, lăsă bărbia în piept şi îi răspunse abia şoptit: “La Bicaz, anul trecut, în ultima zi de august. Datorită lui am scăpat noi”. Degetele femeii se încleştară pe pragul uşii. Prea mic să înţeleagă drama oamenilor mari, Tudor îl luase de mână pe Petru: “Nene, mă iei şi pe mine în spate cum mă lua Iancu ?”….

sâmbătă, 2 august 2008

Eroul

Se simţea obosit...de când s-a început construcţia coloniei muncise aproape fără întrerupere. Forţa şi constituţia sa masivă l-au ajutat când a trebuit sa sape tunelele. A înlăturat de unul singur pietrele şi a scos pământul din galerii. Noaptea stătea de veghe, nimeni nu ar fi îndrăznit să treacă fără voia lui. Chiar regina a venit să-l vadă în câteva rânduri şi l-a asigurat de înalta ei preţuire. Umil şi supus nici nu a îndrăznit să o privească, dar ar fi făcut orice pentru ea. Însuşi regina i-a acordat atenţie lui, un simplu soldat din armata ei numeroasă. Ar fi putut să-l ignore şi să treacă pe lângă el, însoţită de alaiul său, iar pentru el ar fi fost de ajuns doar să se afle în preajma ei.
Privi în urmă galeria pe care o săpase, se opri câteva clipe să se odihnească când cineva dădu alarma. Un fior îl pătrunse, ştiu că a sosit momentul în care aveau cu adevărat nevoie de el, părăsi în fugă reţeaua de tunele şi se îndreptă spre ieşirea din colonie.
Nu cunoştea încă gravitatea pericolului, dar reuşi să afle că sunt atacaţi. Întrebase şi dacă regina e în siguranţă, însă nimeni nu i-a dat un răspuns. Încărcaţi cu alimente şi urmaţi de copii, toţi ai săi fugeau din calea atacatorilor. Majoritatea s-au îndreptat spre palat, alţii spre galeriile săpate adânc în pământ şi de acolo, poate, spre ieşirile secrete. Îi înţelese, ei nu erau soldaţi, puteau să se teamă, dar pentru el acest sentiment nu trebuia să existe, avea datoria să lupte şi să-şi apere regina. Poate că în acest moment ea îşi punea toate speranţele în forţa şi dăruirea sa, nu avea să o dezamăgească.
În faţa sa, aproape de intrare, îşi observă camarazii aşezaţi pe mai multe rânduri. Fiecare trebuia să păşească numai înainte, nici un pas înapoi. Vor lupta, fără teamă, fără ezitare. Aşa au fost crescuţi, să fie soldaţi, acesta este destinul lor. Curând îi va veni şi lui rândul, fără îndoială. Se va teme ? Va fugi ? Nu, va lupta, chiar dacă îşi va pierde viaţa, un sacrifiu neînsemnat în apărarea reginei sale.
Recunoscu atacatorii şi se linişti puţin, îi cunoştea prea bine, în nenumărate rânduri le iscodise obiceiurile şi modul de comunicare. Se înţelegeau între ei prin strigăte răguşite şi fără sens. De fiecare dată i se părură inferiori şi dezordonaţi, colonia lui era, desigur, mai avansată, bazată pe o ierarhie riguroasă şi ordine strictă care păreau să le lipsească celorlalţi. Niciodată nu le-a dat foarte mare atenţie, i-a tolerat alături de colonie fiindcă în câteva rânduri le intrase în case pentru a lua alimentele de care au avut nevoie. Nu a întâmpinat nici o rezistenţă, probabil teama îi făcea să se ascundă de fiecare dată.
Dar acum, aceşti primitivi, au îndrăzneala să atace colonia, să pună în pericol viaţa reginei. Păşi înainte hotărât să îi respingă. Îşi privi camarazii, unul lângă altul, mulţi, întunecaţi şi hotărâţi ca el. Nu vor pierde lupta, acum era sigur de asta.
Ar fi atacat chiar acum, dar trebuia să aştepte. Încă un pas. Rândul din faţa sa se desfăcu şi se pregăti. Ieşiră şi înconjurară inamicii, îi loviră cu putere, apoi se retraseră. În sfârşit, calea îi este liberă, făcu un pas înaintea rândului său şi muşcă puternic paiul întins. Într-o clipă picioarele sale părăsiră solul, fiind ridicat în aer de o forţă incredibilă...
Femeia ieşi pe treptele casei uitându-se după cei doi copii: ”Andrei, Paul, unde sunteţi ? Haideţi la masă, v-am chemat de acum 10 minute, se răceşte mâncarea. Spălaţi-vă mâinile şi aşezaţi-vă....Andrei, iar eşti plin de praf. De unde veniţi ? Sper că nu aţi ieşit în stradă”. “Nu, mamă, am fost în curte, am găsit un muşuroi de furnici şi ne-am jucat cu ele. Am căutat să prindem regina, cică îţi poate îndeplini orice dorinţă, aşa spune povestea bunicii. N-am găsit-o, dar, uite, am prins una mare. Erau mai multe, dar noi am luat-o numai pe asta”. Copilul ridică paiul de capătul căruia era agăţată o furnică şi i-o arătă mamei. “Andrei, du repede furnica afară, nu vreau să le obişnuim la noi în casă, hai, repede”.
Băieţelul coborî de pe scaun, întoarse cu grijă paiul pentru a vedea mai bine furnica, apoi, sub privirile încruntate ale mamei, îi dădu drumul în iarbă şi se întoarse la masă.
În seara aceea, departe, undeva sub pământ, regina furnicilor şi supuşii săi au primit emoţionaţi vestea respingerii atacului inamic, dovadă a curajului şi dăruirii unuia dintre ei. Un nou erou se ridicase din mijlocul lor. De acum erau în siguranţă…

sâmbătă, 26 aprilie 2008

O nouă speranţă

Cavalerul păşi apăsat pe lespezile reci de marmură. Nu şovăi nici o secundă, ştia că fiecare mişcare a sa este urmărită de războinicii regelui. Privi în stânga, apoi în dreapta ... razboinicii regelui ... câţiva soldaţi bătrâni, pe care luptele şi anii de foamete i-au copleşit şi le-au brăzdat cicatrici adânci pe trupuri şi în suflete. Unii dintre ei încă ţineau cu putere sabia şi scutul, dar puţini, prea puţini...

În faţa sa, regele, îi făcu semn să se apropie: "Vino, străine, zeii ţi-au purtat paşii pe pământurile noastre. Fii binevenit ! Aceasta este curtea mea, acesta este templul în care preoţii noştri au adus jertfe zeilor pentru tihna poporului meu. Iar aceştia sunt ultimii mei războinici. Unii dintre ei m-au purtat în braţe de mic şi m-au învăţat să trag cu arcul, să lovesc aprig cu sabia. Mai târziu, în anii de glorie, i-am purtat în razboaie, am cucerit tărâmuri străine şi am impus robia, am adunat aur şi nestemate, am clădit un regat puternic şi temut. Toţi mă priveau cu respect pentru puterea mea, pentru că am avut credinţă, stâlpul de neclintit al poporului nostru. Iar zeii au fost generoşi şi ne-au răsplătit. Cândva am avut totul, dar nu am ştiut să ne oprim. În drumul nostru spre glorie am atacat şi nimicit un oraş, Thera, erau oameni săraci, n-au avut din ce să-şi răscumpere robia. Orbit de glorie şi putere am râs pe treptele templului lor când le-am citit oracolul. Credeam că profeţiile acelea sunt doar superstiţii, şi chiar dacă ar fi avut un sâmbure de adevăr, aşa cum credeau strămoşii lor, evenimentele pe care le preziceau nu aveau să se întâmple în vremurile noastre. Am fost un nebun, străine, am greşit şi zeii şi-au întors faţa de la noi. Din acea clipă, ei nu şi-au mai dezvăluit divinul poporului nostru şi nici nu m-au mai binecuvântat cu sprijinul lor, iar acum sunt convins de un singur lucru – profeţiile au prins viaţă. Mai întâi am pierdut lupte şi teritorii, apoi am fost loviţi de foamete şi boli, apoi nu au mai rodit pomii şi grânele nu au mai umplut hambarele ca altadată. Apoi a venit el, dragonul, ne-a pustiit satele şi câmpurile, mi-a spulberat armatele de parcă ar fi fost un mănunchi de paie în faţa văpăii focului. El este blestemul nostru. Mă căiesc, străine, am greşit în tinereţe, în plină putere, iar acum poporul meu suferă. Vreau să îndrept totul, să am din nou sprijinul zeilor. Citeşte oracolul acela, străine. Iată-l !".

Cavalerul se apropie şi ridică din mâna tremurândă a regelui plăcuţele de piatră gravate: "Va veni o vreme când zeii nu vor mai putea proteja oraşul Thera de întuneric şi distrugere. Vor veni călare şi, în aroganţa lor fără margini îşi vor închipui că vor câştiga. Şi o vor face, iar zeii nu vor putea salva oraşul. Dar va veni şi o vreme în care soarele va împrăştia umbra lor, un dragon le va distruge templele şi le va nărui credinţa. Atunci, cei slabi vor căpăta putere asupra celor puternici, poeţii vor abandona penele şi îşi vor ascuţi săbiile, timpuri întunecate se vor abate asupra regatului lor. Şi doar cel mai puternic dintre cavaleri va reuşi să-i salveze din ghearele dragonului."

Regele îl privi în ochi, iar cavalerul îşi putu doar imagina tăria şi forţa acestui om în vremurile sale de glorie. Acum...în faţa sa, aşezat într-un jilţ vechi, era privit de un bătrân, care îşi întindea mâinile spre el plin de speranţă: "Eşti tu acel cavaler, străine ? Vei putea alunga dragonul şi readuce pacea pe tărâmurile noastre ? Mulţi au plecat să îl înfrunte, dar nici unul nu s-a mai întors. El este blestemul nostru."

Cavalerul încuviinţă: "Da, mărite rege, eu sunt acela, am auzit de profeţiile oracolului, am auzit de năpasta abătută asupra poporului vostru. Vin din Thera, mărite rege, cândva, când eram copil, constrâns de sabie, tatăl meu ţi-a ridicat ode de laudă. L-ai răsplătit şi l-ai eliberat din robie, iar familia noastră a revenit în oraşul pustiit de armatele tale. Împreună cu cei rămaşi am ridicat din nou oraşul, acum este al nostru, şi nu al tău, mărite rege ! Am învăţat meşteşugul scrisului de la tatăl meu, dar ştiu a mânui şi suliţa, ca nimeni altul dintre ai mei. V-am fi putut nimici într-o clipită şi lua înapoi plăcuţele oracolului scrise de strămoşii mei. Dar nu, sunt aici să vă ajut, sângele îmi pulsează năvalnic în trup, am venit să împlinesc profeţiile...".

Regele îşi privi îndelung fostul supus: sprijinit în suliţă, tânăr şi puternic, cu trupul acoperit de zale argintii şi protejat de scut, cavalerul, fostul copil de altădată, îi aminti de tinereţile sale. "Du-te cavalere şi închide blestemul oracolului, eliberează-mi poporul aşa cum eu ţi-am eliberat tatăl. Ai binecuvântarea mea."

Cavalerul ieşi, urmărit cu privirea de rege: "Nu se va mai întoarce, păcat de tinereţile sale", spuse cineva dintre soldaţi. "Ba da, el este alesul, va birui dragonul…" murmură regele.

Au trecut aşa câteva zile, în fiecare dimineaţă regele îşi întreba curtenii dacă i-au adus veşti. "Nimic, mărite rege, nimic, poate mâine". Bolnav şi slăbit, regele spera că profeţia se va adeveri, chiar dacă unii dintre războinicii săi au tot încercat să-i abată gândurile.

Şi acea zi a venit. Cavalerul intră în templu şi depuse la picioarele regelui ghearele dragonului. "Iată, mărite rege, am împlinit profeţia, oracolul nostru a aruncat acest blestem asupra poporului tău, iar eu l-am ridicat. De azi înainte regatul tău va renaşte şi va fi tot mai puternic, ca odinioară."

Cu lacrimi în ochi, regele coborâ de pe tron, îi întinse mâna şi îl îmbrăţisă: "Cavalere, da, regatul meu va renaşte, dar asta numai dacă vei şti să îl conduci cu înţelepciune şi să nu repeţi greşelile mele. Iată, această coroană a înaintaşilor mei, este acum a ta, fruntea îţi este demnă să o poarte, iar popoarele noastre îşi vor găsi din nou liniştea. A...şi trimite după tatăl tau, aş vrea să-l revăd. Tu, cavalere, ai readus speranţa în inimile noastre..."

Vocea femeii coborâ tot mai jos odată cu aceste ultime rânduri. Îşi privi baiatul, întins pe patul de spital, conectat la aparate. Cu ochii închişi, acesta părea că doarme. Îi citise o poveste, trebuia să prindă câteva ore de somn înaintea operaţiei.

Băiatul clipi de câteva ori, deschise ochii şi o privi: "Frumoasă poveste, mamă, păcat că s-a terminat. Oare a condus cavalerul acel regat cu înţelepciune ? Nu-i aşa, mamă ?". "Da, dragul meu, da, a condus şi a trăit mulţi, mulţi ani şi a avut urmaşi, care i-au dus faima mai departe. A avut băieţi frumoşi, aşa ca tine, Andrei...". Ar fi vrut să zică "şi sănătoşi", dar un nod i se ridicase în gât, iar o lacrimă i se prelinse pe obraz.

"Mamă, doctorul a zis că mă operează azi. Nu mi-e frică, poate că mai târziu nu o să mă mai doară, nu-i aşa, mamă ? De ce doare acum ? Nu plânge, mamă, nu plânge, uite, nu mă mai doare..". Cu ochii umezi, femeia se ridică, întoarse capul pentru a nu i se vedea lacrimile. Din cadrul uşii, doctorul îi făcu semn să se apropie: "Doamnă, nu vreau să vă mint: băiatul dumneavoastră este foarte bolnav, însă are şanse să se recupereze complet în urma operaţiei. Echipa de chirurgi a sosit chiar acum". "Pentru ce să mă pregătesc domnule doctor ?". "Pentru tot ce este mai bun, vom reuşi să învingem boala. Tot ce ne trebuie este credinţă şi o nouă speranţă.".

Mama reveni la patul băiatului. Acesta adormise de câteva minute, visând, probabil, la cavalerul din poveste, la zalele sale argintii şi la încrederea cu care acesta şi-a împlinit destinul.

marți, 8 aprilie 2008

Camaradul (2)

În orele care urmară, bombardamentele nu conteniră nici o clipă. Părea că toată puterea de foc a Aliaţilor se revarsă asupra Caenului. Din tavanul celulei se scurgea permanent o pânză de praf fin, imposibil de respirat, iar Stewart simţea şocurile exploziilor ca fiind din ce în ce mai aproape.

Nu a înţeles de ce germanii au dorit să pornească contraofensiva, nu se aflau deloc în postura de a lua conducerea în această înfruntare. Bine fortificaţi, aproape imposibil de învins fără distrugerea completă a oraşului, germanii puteau rezista încă multe săptămâni îngreunând înaintarea Aliaţilor spre interiorul Franţei şi, implicit, al Europei. De aceea nu l-a înţeles pe Gerhard când a spus că s-a dat ordinul de atac. "Măcar de s-ar sfârşi mai repede…Cineva va învinge acum, nu mai sunt atacuri izolate, de tatonare. Sper ca vom fi noi învingătorii…".

Lumina pâlpâi repede de câteva ori, apoi se stinse. Cele două-trei încercări de a o reporni nu făcură decât să-i confirme englezului ce presupusese mai devreme: trupele germane sunt atacate susţinut, probabil că nu mai au resurse sau timp să menţină în funcţiune generatorul de curent. Rămas complet în beznă, Stewart se ghemui în pat, apoi îşi acoperi capul cu pătura pentru a reuşi să respire aerul încărcat de praf al celulei.

În această poziţie petrecu ceva vreme, poate câteva ore, atent la toate zgomotele care răzbăteau de afară, dar aţipi epuizat…Nu mâncase şi nu băuse nimic de aproximativ două zile, aşa socotise, de când Pierre plecase şi revenise drept ofiţerul german Gerhard, îmbrăcat curat, plin de autoritate şi dispreţ. Îl păcălise la început, în primele zile, când, lovit la picior, nu se putuse da jos din pat, iar el îi îngrijise rana. Dar, pe măsură ce timpul trecuse, iar ce doi se cunoscuseră din ce în ce mai bine, Stewart începuse să aibă unele presimţiri. Pierre era luat din ce în ce mai des şi, la fiecare revenire, rana lui arata din ce în ce mai bine. Aici a fost momentul de cumpănă: să aibă sau nu încredere în el ? A preferat să aştepte rezervat şi nu s-a înşelat. Pierre nu a fost drept cine voia să pară, iar informaţiile reale pe care el, Stewart, i le-ar fi putut da, ar fi servit, cu siguranţă, în această luptă asupra oraşului.

Tresări…i se păru că auzise paşi pe culoar. Da, o fâşie de lumină clipi sub uşa metalică, întâi depărtată, apoi din ce în ce mai aproape. Paşii trădau o anumită nehotărâre a celui de afară, ca, de altfel, şi lumina lanternei. Stewart ascultă cu atenţie: era aproape sigur că la el veneau paşii, dar nu reuşi să-şi dea seama de intenţiile celuilalt. În fapt, nu existau decât două posibilităţi: soldat aliat venit să-l elibereze, ipoteză destul de puţin probabilă, însă, fiindcă ar fi încercat să deschidă şi celelalte uşi sau soldat german, de a cărui misiune era conştient.

După câteva clipe de ezitare, cel de afară răsuci o cheie în broască şi deschise uşa. Stewart nu reuşi să privească în spatele lanternei care îl fixase, dar putu ghici un pistol aţintit asupra sa. Încercase de mai multe ori sentimentele de teamă ale celui ameninţat cu o armă de foc, dar niciodată nu-şi propuse să spună sau să facă ceva eroic în ultima clipă. Şi acum, se mulţumi doar să se ridice şi să îşi acopere parţial ochii, protejându-i de lumină. Oricum, nu ar fi rămas nimic altceva de făcut.

Lanterna îl fixă aproape un minut, apoi coborâ încet pe podea. În cadrul uşii stătea un bărbat, ofiţer german după îmbrăcăminte. Stewart nu îi văzu faţa, dar nu se putu înşela: ofiţerul era Gerhard ! Cu tot calmul pe care şi-l impusese, Stewart simţi un fior rece: "Ce ar mai dori să ştie, l-am minţit şi, poate că din această cauză pierde acum lupta. A venit să se răzbune. Mă va ucide în acest beci blestemat !".

Gerhard lăsă uşa deschisă, înaintă câţiva paşi, apoi se opri din nou. Deşi se aflau la nu mai mult de un metru distanţă, Stewart nu reuşea să-i vadă faţa şi nici dacă în mâna dreaptă avea sau nu un revolver. După alte câteva secunde, germanul păşi din nou, trecu pe lângă el şi se aşeză pe marginea patului. Puse lanterna aprinsă alături şi-l privi pe englez: "Aşează-te. Vreau să vorbim."

"Stewart, ştiu acum că informaţiile pe care mi le-ai dat au fost false, încercările noastre de a lovi ţintele descrise de tine ne-au costat trupe şi tancuri…În plus, aliaţii au declanşat asaltul final asupra oraşului. Nu te acuz de nimic şi nu sunt furios: ai procedat aşa cum aş fi făcut-o şi eu. Din acest infern de explozii, gloanţe, schije şi sânge, noi nu putem câştiga. Putem rezista încă, dar nu vom câştiga. O veţi face voi şi ai avut o contribuţie importantă …". Gerhard îi întinse lanterna şi un revolver: "Din acest moment mă consider prizonierul tău. Mă poţi împuşca chiar acum şi scăpa în hainele mele, oricum, clădirea nu mai este păzită. Da, poate că ar fi mai bine, fiindcă nu voi vorbi la interogatoriu. Am învăţat asta de la tine….Ţi-am făcut mult rău, însă am avut motivele noastre, aşa cum şi tu ai avut intenţiile tale când ai venit cu avionul. Tot ce am putut face pentru tine a fost să mă opun să fii trimis într-un lagăr din Polonia, aşa cum s-a întâmplat cu toţi ceilalţi prizonieri. Nu ai mai fi ieşit niciodată de acolo. Nu ştiu de ce am făcut asta, englezule, poate că am sperat că-mi vei spune adevărul…".

Aşezaţi umăr lângă umăr, pe patul sărăcăcios din scânduri, cei doi se priviră: englezul nu putea crede că spusele lui Gerhard sunt adevărate. Începea să-l recunoască pe Pierre în felul cum vorbea germanul, dar încă nu avea încredere în acesta. Ridică arma din palma întinsă, îi verifică încărcătorul, apoi lanterna şi lumină chipul celuilalt. Gerhard nu mai avea nimic din duritatea şi autoritatea de mai devreme, de pe hol, când îşi dăduse în vileag adevărata identitate. Obosit, cu hainele rupte şi prăfuite, germanul venise să i se predea.

Neştiind cum să reacţioneze, neaşteptându-se defel la un astfel de deznodământ, Stewart îi înapoie lanterna: "Adu-mi nişte apă şi câteva haine.". Fără nici un cuvânt, Gerhard se ridică şi ieşi, iar englezul avu o pornire să-l urmeze: "Nu, sunt sigur că se va întoarce.". Într-adevăr, câteva minute mai târziu, germanul reveni cu câteva merinde, apă şi două mantale.

Îmbrăcaţi în hainele militare, cei doi ofiţeri părăsiră celula. Stewart privi încă o dată, la lumina galbenă a lanternei, locul din care nu-şi închipuise că va ieşi vreodată, apoi îl urmă pe Gerhard. Departe de a-l obliga să-l păzească, germanul îl călăuzi cu atenţie afară din clădire, apoi îl urmă spre liniile aliate.

A doua zi, pe 10 iulie, Caenul era, cel puţin teoretic, în mâinile trupelor generalului Montgomery. Luptele au continuat, totuşi, până pe 21 iulie când o ofensivă a trei divizii de blindate britanice a dus la eliminarea ultimelor focare de rezistenţă germană din Caen şi din împrejurimi.

În primii ani după război, Gerhard a fost eliberat, alături de alţi ofiţeri germani. Deşi interogat în prizonierat, nu a vorbit niciodată, poate că nici nu ştia prea multe sau poate că aşa îi promisese englezului. Oricum, mulţi ani după aceea, până la decesul său în 1984, Gerhard şi Stewart şi-au trimis scrisori şi s-au întâlnit de câteva ori la unele convenţii militare ale veteranilor. De fiecare dată s-au privit în ochi şi şi-au strâns bărbăteşte mâna. Fiecare scrisoare începea cu acelaşi cuvânt: "Camarade".

marți, 26 februarie 2008

Camaradul

Îl împinseră de-a lungul holului întunecat şi rece. Două sau trei becuri luminau ceţos pereţii umflaţi de igrasie şi murdari. Păşi cu greutate, se împletici şi abia putu zări câteva uşi metalice pe partea stângă. Gărzile germane vorbeau şi râdeau tare, dar nu reuşi să le desluşească bine sensul cuvintelor. Era prea ameţit în urma loviturilor primite cu patul puştii la interogatoriu, dar înţelese, totuşi, că a devenit o captură importantă şi că, probabil, nu se vor da înapoi de la nimic pentru a-l face să vorbească.

La jumătatea holului gărzile se opriră, deschiseră uşa de metal şi îl împinseră cu putere înăuntru. În întuneric, se împiedică de ceva şi căzu. Uşa ruginită se trânti în urma lui, auzi un zăvor, iar cei doi soldaţi se depărtară, lovind din când în când uşile celulelor cu bocancii.

Se ridică greu, îşi sprijini corpul de peretele rece şi privi în jur. Puţina lumină intrată în celulă prin fereastra cu zăbrele îl ajută să se obişnuiască încet cu întunericul. Câţiva metri pătraţi, o căldare, un castron metalic deformat, un pat cu un braţ de paie şi vreo două pături soioase şi găurite erau tot ce avea. Se trase într-un colţ refuzând să se atingă de pat sau de pături, deşi frigul şi umezeala îl cuprinseră.

Primise cu două zile în urmă misiunea de a spiona şi, dacă era posibil, de a distruge un hangar german, bănuit de trupele aliate că ar conţine câteva avioane germane ce urmau să ia parte la susţinerea aeriană a trupelor terestre şi blindatelor aliniate pentru apărarea Caenului. Misiunea era deosebit de dificilă, trebuia neapărat încununată de succes, trupele aliate încercând în câteva rânduri preluarea oraşului şi a zonei, fără reuşită, însă, dar cu pierderi importante. A primit ordinul fără să clipească, i s-a pus la dispoziţie un singur avion, de fabricaţie germană, capturat, apoi modificat pentru a face fotografii şi a lansa două bombe, chiar dacă construcţia îl recomanda pentru atacuri rapide, de vânătoare şi nu ca bombardier.

Ar fi preferat o escadrilă britanică în spatele său, dar înţelesese riscul unui asemenea atac, pierderi pe care aliaţii nu şi le mai puteau permite după sacrificiile debarcării în Normandia. Ştia că exista posibilitatea de a nu mai reveni la bază, dar, ca ofiţer, nu putea refuza misiunea, deşi i s-a cerut acordul. Îşi făcu singur toate planurile, avea la dispoziţie unele hărţi, dar nu cunoştea locaţia exactă a hangarului, trebuia să îl caute din zbor şi, eventual, să-l distrugă. Miza totul pe avionul german: rapiditatea şi buna sa manevrabilitate trebuiau să îi ofere un oarecare avantaj, completat de deghizarea aproape perfectă.

Pentru a reduce greutatea aparatului a renunţat la un rezervor de benzină, locul acestuia fiind luat de cele două bombe. Demontă blindajul suplimentar, apoi mitralierele prea grele şi aproape inutile în această misiune, dar avionul tot nu ajunse la greutatea dorită. Decolă, totuşi, în aceste condiţii şi se îndreptă spre liniile germane.

Ocoli zona neutră şi veni din flancul drept al oraşului pentru a da impresia unui zbor de recunoaştere. Din zborul la joasă înălţime reuşi să vadă şi să fotografieze câteva poziţii defensive, însă nu zări hangarul cu avioane germane şi nici pista de aterizare a acestora. Reveni deasupra Caenului, riscând totul pentru a-şi găsi ţinta, zbură de câteva ori şi în imediata sa vecinătate, dar nimic. Începu să se întrebe dacă informaţiile primite erau adevărate când antiaeriana germană trase primul foc. Căută rapid din priviri un loc unde să arunce, totuşi, bombele pentru a provoca pierderi blindatelor, fiindcă oricum nu i-ar fi ajuns combustibilul să se întoarcă cu ele la bază.

Îi era cunoscut şocul provocat de gloanţele care, în mai multe rânduri, i-au lovit avioanele pe care le-a pilotat, dar de data aceasta se afla deasupra poziţiilor inamice, foarte aproape de sol. A ştiut că va fi lovit, dar nu s-a întrebat vreodată dacă va încerca sau nu să se salveze. Cu avionul în flăcări şi pierzând înălţime, trebuia să ia o decizie în câteva secunde: va acţiona sau nu siguranţa de catapultare ? Închise ochii şi văzu chipul fetiţei, cu ochi albastri şi obraji pistruiaţi care întindea mâinile către el. Strânse din dinţi şi se trase maneta scaunului....

Mai târziu, pe o podea rece, cineva îl stropi cu apă dintr-o găleată. L-au interogat ore în şir, l-au bătut şi l-au umilit, i-au cerut să dezvăluie planurile ofensive aliate. A îndurat tot, a leşinat de câteva ori, l-au bătut din nou şi mereu aceeaşi întrebare: care sunt planurile, unde se află tancurile americane, ce ştie despre rezistenţa franceză, ce poziţii a ocupat infanteria, câte avioane germane mai aveau capturate, când va fi atacul final....şi altele, multe altele. Nu ştia răspunsurile la majoritatea întrebărilor şi, chiar dacă le-ar fi ştiut, nu le-ar fi spus.

Până la urmă, obosiţi şi, poate, miraţi de îndârjirea sa, ofiţerii germani au hotărât trimiterea sa în celulă. Iată-l acum, gol, sprijinit cu spatele de zidul rece şi umed. Nici ghetele nu i le-au lăsat. Trecură câteva ore, nu-şi putu da seama dacă era zi sau noapte, celula avea fereastra acoperită. Nu se gândise decât la familia de acasă, la camarazii săi care îl aşteptau la bază cu misiunea îndeplinită. N-a reuşit, hangarul probabil că nici nu exista.

În orele următoare auzi paşi pe hol, unele uşi se deschiseră şi se trântiră cu zgomot, probabil că şi alţi prizonieri erau luaţi şi duşi la interogatoriu. Hotărâ să nu vorbească, chiar de-ar fi să-şi piardă viaţa, poate îl vor crede că nu ştie nimic din ce îl întreabă şi îl vor trimite în spatele frontului într-un lagăr de prizonieri.

Cineva trase zăvorul şi deschise uşa. Cei doi soldaţi care îl aduseseră mai devreme împinseră un alt prizonier în celulă, apoi intrară după el să le arunce ceva de mâncare. Se feri în zadar de loviturile bocancilor, avu un moment de revoltă în care vru să se ridice să riposteze, dar şi-l reprimă pentru a nu-i înfuria şi mai tare.

Rămaşi singuri, se apropie încet de cel căzut. Îi ascultă respiraţia pentru a fi sigur că trăieşte, apoi îl atinse. Prizonierul tresări şi se trase la perete. "Stai, nu te teme, sunt ofiţer în aviaţia regală. Sunt Stewart, tu cine eşti ?". Celălalt nu răspunse imediat, îşi acoperi faţa cu mâinile şi gemu. Stătu aşa câteva minute apoi murmură ceva în franceză. Reuşi să înţeleagă ceva, dar nu tot. Îl chema Pierre, înainte de război a fost poştaş, iar până acum câteva ore făcuse parte din Rezistenţă. Prins într-o luptă inegală se predase împreună cu câţiva camarazi. Stewart îl privi cu atenţie: francezul era lovit destul de grav la un picior. Îl urcă în pat şi îl acoperi cu o pătură. În toată disperarea din jurul său avea un sprijin, un camarad.

Timp de câteva zile împărţiră păturile şi cojile de pâine, băură apă împreună din castronul deformat şi se încălziră spate în spate. Reuşiră să comunice, stângaci, neîncrezători unul în celălalt, cu puţine cuvinte. Interogatoriile şi bătăile se succedară la intervale de câteva ore sau zile, nu aveau cum să măsoare timpul. Nici unul dintre ei nu a vorbit, au făcut amândoi legământ de tăcere. Când erau împreună, francezul i-a spus despre Rezistenţă, despre greutăţile luptelor, despre încrederea că vor fi eliberaţi şi că războiul se va termina. Stewart a vorbit despre debarcare, despre camarazii săi, despre atacul iminent al acestora asupra oraşului.

De câteva ori li s-a promis la interogatoriu că vor fi mutaţi într-un lagăr de prizonieri sau chiar eliberaţi dacă vor vorbi. Au refuzat de fiecare dată şi au fost bătuţi. Pierre a fost chiar mutat în altă celulă alăturată, Stewart ştia că este acolo fiindcă bătea în perete într-un fel stabilit împreună. Revederile erau din ce în ce mai scurte, plângeau de fiecare dată când se vedeau, de disperare şi de neputinţă. Hotărâră să-şi spună unul altuia tot ce ştiau, ca în cazul în care vor fi despărţiţi, iar unul dintre ei va reuşi cumva să scape, să ducă informaţii preţioase la liniile aliate.

Într-o zi (sau noapte ?) Stewart se trezi singur în celulă, zgomotul exploziilor se auzea aproape, poate chiar la câţiva kilometri de locul unde era încarcerat. O rază de speranţă îi lumină sufletul în bezna celulei: poate că cineva va veni să îl salveze, poate că Pierre e în cealaltă celulă. Coborâ din pat, luă castronul şi bătu în perete. Ascultă atent, bătu iar, nici un răspuns. Pe culoar, becurile clipesc, au probleme cu generatorul, se gândi, sunt atacaţi chiar în aceste momente, poate că va fi eliberat în curând.

Aproape că nu auzi paşii celor care deschiseră uşa şi îl traseră afară. Lumina gălbuie a becului îi sfâşie ochii, reuşi să-i deschidă şi privi la cel care stătea în picioare în faţa sa. "Pierre, tu eşti ? Unde te-au dus ?". Îmbrăcat în uniformă germană de ofiţer, fostul său camarad de celulă îl privea de sus cu dispreţ. "Nu mă cheamă Pierre, ci Gerhard, am primit misiunea de a te interoga. Trebuia neapărat să aflăm informaţii despre poziţiile şi intenţiile de atac ale americanilor, chiar acum am declanşat contraofensiva. Sper că mărturisile tale ne vor folosi, îi vom zdrobi. Închideţi-l înapoi în celulă !".

Umilit şi călcat în picioare de soldaţi, Stewart îşi sprijini spatele gol de peretele rece. Uşa se trânti brutal în urma sa, iar paşii se depărtară. Privi în podea cu resemnare, dar un zâmbet îi flutură, totuşi, pe faţa obosită: tot ce îi spusese lui Pierre, în cel mai mic detaliu, era numai din imaginaţia sa. Rana de la picior i se vindecase prea repede netratată...

marți, 1 ianuarie 2008

Barbarii

Călăreţul se opri şi ridică mâna dreaptă. Ceva se mişcase sus, pe coama defileului. Ascultă cu atenţie, dar nimic nu păru să-i confirme bănuiala. Coborâ încet, cu suspiciune, mâna şi înaintă câţiva paşi. Legiunea rămase nemişcată în spatele său iar soldaţii priviră culmile muntoase. Întoarse calul şi se îndreptă către comandant, Cornelius Fuscus. "Ce este ? De ce ne-am oprit ?" îl întrebă acesta. "Nimic, nimic…să mai trimitem câteva iscoade, drumul este dificil şi nu cred că am ales calea cea mai bună". Cornelius gândi câteva clipe, apoi răspunse: "Poate că ai dreptate, dar am fost informaţi că drumul este liber, fără pericol. În plus, suntem deja la jumătate. Să înaintăm."
Calul fremătă cu nările larg deschise, Cornelius prinse cu mâna stângă frâiele, iar cu dreapta verifică sabia la şold. Îşi privi armata, legiunea a V-a imperială. Avea sub comandă veterani încercaţi în războaiele purtate în numele împăratului de-a lungul întregului imperiu. Mulţi dintre ei erau sub comanda sa încă de la început, din momentul numirii sale ca prefect al Gărzii Pretoriene. Acceptase cu onoare titlul, răsplată a devotamentului său necondiţionat.
Acum, însuşi împăratul, marele Domiţian, l-a trimis cu mandat de pedepsire împotriva barbarilor care îndrăzniseră să înfrunte imperiul. Cum cred ei, o ceată de sălbatici, că vor opri înaintarea legiunilor ? De ce regele lor nu se târăşte la picioarele împăratului cerându-i îndurare ? Cum îndrăzneşte acest rege barbar să nesocotească voinţa împăratului ? Nu s-a arătat până acum, deşi a sperat că-l va întâlni plin de supunere când a trecut marele râu. Îi este frică, da, cu siguranţă s-a retras în pădurile din munţi. Va merge şi îi va supune cetatea, poate fără luptă, îi va lua în sclavie femeile şi copiii, iar ceata lui de călăreţi o va spulbera, aşa cum vântul ridică praful în marea arenă a Colosseumului după luptele cu gladiatori. Şi, da, va prinde câţiva sălbatici să-i ducă în această arenă, pentru desfătarea împăratului şi a plebei. Iar el va fi aclamat, va râde alături de împărat, susţinându-şi favorurile. Vor bea nectar şi vor privi gladiatorii barbari, poate chiar îi va determina să se lupte între ei.
Nu ştia prea multe despre aceşti sălbatici, dar auzise că sunt la fel ca oricare alţii, supuşi fără greutate de armata romană la hotarele imperiului. Luptase şi el, ca simplu legionar, împotriva unora ca ei, în urmă cu foarte mulţi ani. Nu le înţelesese limba, ritualurile sau cultura. Nici nu îl interesase acest lucru. Ei, trimişii împăratului au venit, au văzut şi au cucerit, le-au impus limba, ritualurile şi cultura romană. Simplu, cu sabia. La fel va face şi el aici, nu mai este un simplu soldat, ci comandatul lor, prin el le vorbeşte împăratul, iar ei îl ascultă şi i se supun, la fel cum foarte bine ar face şi acest rege barbar.
Închise ochii obosit, erau de prea multe zile pe drum, în acest teritoriu puţin cunoscut, fără drumuri, împădurit. Ştia că misiunea primită este dificilă, dar spera că trofeele pe care le va aduce la Roma vor fi pe placul împăratului. El însuşi selectase veterani din trupele sale şi cele mai bune maşini de luptă pentru a veni aici. O victorie simplă şi rapidă, asta îşi dorea împăratul, asta îşi dorea şi el. Şi trofee, aur, cât mai mult aur. Puţinii sclavi aduşi la Roma de pe aceste ţinuturi spuneau de o comoară fabuloasă, ascunsă în munţi, dar nici unul, indiferent de mijloacele folosite pentru a-i face să vorbească, nu a putut indica exact locul în care se află aceasta. Dar el, Cornelius Fuscus, o va găsi şi o va aduce împăratului care îl va răsplăti generos.
Zâmbi arogant şi privi drumul. Iscoadele sale îl informaseră că aceasta este calea cea mai rapidă în care putea ajunge la cetate, doar câteva zile îl despărţeau, aşadar, de victorie. Faptul că nici un călăreţ barbar nu li se arătase până acum avu darul să-i sporească încrederea, fugiseră, probabil, cu toţii, din calea legiunii sale. Ce simplă îi va fi victoria...
Trecătoarea aleasă nu era întocmai pe placul său, fiindcă forţa armatei consta tocmai în desfăşurări pe spaţii largi, acolo unde putea folosi maşinile de luptă, iar infanteria forma un zid de scuturi imposibil de străpuns cu săgeţi sau suliţe. De la traversarea râului au mers aproape tot timpul numai prin păduri, un traseu istovitor pentru oamenii săi. De nenumărate ori maşinile şi carele de luptă au rămase blocate, iar legionarii au făcut scut în jurul lor pentru a le proteja în faţa unui eventual atac. S-a aşteptat permanent la acţiuni ofensive izolate din partea barbarilor, la adăpostul nopţii, aşa cum a auzit că au obiceiul, aşa că a ordonat permanent gărzi şi iscoade să străbată călare potecile în căutarea unui drum. N-au întâlnit decât haite de lupi şi pustietate.
Lupii...urlau în fiecare noapte, din ce în ce mai aproape, de parcă ar fi fost în mijlocul taberei sale. Nimeni nu ştia de unde vin şi unde se duc. Le visă în mai multe rânduri colţii însângeraţi şi latrăturile răguşite. Începuse chiar să creadă că barbarii se transformă noaptea în lupi pentru a-i iscodi trupele, dar alungase repede acest gând, nu se cuvenea ca el, legionar imperial, să aibă asemenea gânduri barbare.
Toată ziua înaintaseră prin defileul dintre stânci. Ştia că soldaţii nu se simţeau în siguranţă în acest pas strâmt, dar era convins că nici unul dintre ei nu se temea şi nu ar fi şovăit să lupte, indiferent de situaţie.
Adâncit în gânduri, vise de mărire şi tactici de luptă, nu auzi şuierul primului val de săgeţi trase de pe culmi. Una îl lovi în pulpa piciorului, o străpunse şi se înfipse în şaua calului. Strigătele legionarilor şi ale barbarilor îl făcură pentru o clipă să uite de durerea ascuţită, rupse lemnul săgeţii şi-şi trase cu greu piciorul din şa. Se prăbuşi la pământ, fiind imediat acoperit de scuturile legionarilor din garda personală. Privi, pentru prima oară, dincolo de aceste scuturi, soldaţii barbari. Aveau feţele acoperite de barbă, îmbrăcaţi cu piei de animale şi fără armuri, cu privire aprigă şi tăioasă. Au coborât rapid culmile defileului pe funii înodate şi au atacat fără teamă zidul de scuturi din jurul său. Strigătele lor, de neînţeles, răguşite ca şi lătratul lupilor pe care îi întruchipau noaptea, nu aveau nimic omenesc. Luptau feroce, cu săbii curbate şi securi grele, din metal masiv, ştiau că în acest loc strâmt sofisticatele mecanisme ale maşinilor de luptă romane erau inutile. Un fior de furie îl cuprinse, cum a ajuns el aici, în acest teritoriu al lupilor şi al morţii, în acest defileu barbar ?
Înţelese că fără exemplu personal, armata sa va da înapoi. Trase sabia, ridică un scut şi îşi încurajă soldaţii. În faţa asaltului, nici unul dintre veterani nu a şovăit. Au luptat scut lângă scut, spate în spate, nu au dat înapoi nici o palmă de teren, însă barbarii aveau avantajul înălţimii, pădurea, defileul, totul părea că este alături de ei. Lângă el, căzuse străpuns de săgeată soldatul care purta stindardul imperial cu vulturul aurit al legiunii, iar în locul acestuia apăru capul de lup cu gura deschisă. Lovit de mai multe ori de săgeţi, sângerând, apărat din ce în ce de mai puţini soldaţi, Cornelius căzu în genunchi, privirea i se înceţoşă, ştia că totul era pierdut...

File de istorie: Încă din primul an de domnie, în anul 87 e.n., regele dac Decebal se opune imperiului roman în plină expansiune. Împăratul Domiţian, pentru a-l supune, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus, să traverseze Dunărea şi să-i atace cetatea. Într-un defileu, la Turnu Roşu, Decebal surprinde într-o capcană forţele romane. Comandantul roman cade în luptă iar Decebal duce în Munţii Orăştiei prada de război: prizonieri, trofee şi stindardul legiunii a V-a.
Mai târziu, între anii 103-105 e.n., din ordinul împăratului Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, înalţă, un pod durabil peste Dunăre, pe care legiunile romane îl trec în vara anului 105 e.n., iniţiind ultimul război daco-roman. Abandonat de aliaţi, atacat prin Banat, Valea Oltului şi Moldova, constrâns continuu la defensivă, Decebal se retrage în citadela din Munţii Orăştiei. După cucerirea puternicelor cetăţi, care păzeau accesul spre capitală, Blidaru, Costeşti, Piatra Roşie, Băniţa şi Tilişca, legiunile romane încep asediul Sarmizegetusei.
În ciuda rezistenţei dace, cetatea este cucerită şi distrusă din temelii. Decebal, împreună cu câteva căpetenii, reuşeşte să o părăsească, încercând să continue rezistenţa împotriva romanilor în interiorul ţării. Este urmărit de cavaleria romană şi, în urma unei trădări, pentru a nu cădea viu în mâinile duşmanului, îşi ia singur viaţa.
O mare parte a teritoriului statului dac (Transilvania, Banatul şi Oltenia) a fost transformată în vara anului 106 e.n. în provincie romană. Muntenia şi Sudul Moldovei au fost încorporate în provincia Moesia Inferior. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma o mare şi costisitoare festivitate, care a durat 123 de zile. Zeci de mii de daci au fost duşi în sclavie la Roma, alte zeci de mii au fugit din Dacia pentru a evita sclavia. Detaliile conflictelor grele şi sângeroase dintre cele două armate au fost relatate de istoricul roman Dio Cassius, însă cele mai bune dovezi sunt basoleriefurile de pe Columna lui Traian construită în Roma de Apolodor din Damasc în anul 113 e.n., precum şi monumentul triumfal de la Adamclisi, din Dobrogea.
Cu ajutorul foarte bogatului tezaur al regatului dac (165 tone de aur, 331 tone de argint) şi cu aurul extras din minele de aur de la Roşia Montana, Imperiul Roman se va redresa financiar. În perioada de dezvoltare după cucerire, Dacia va oferi Romei mai multe legiuni alcătuite exclusiv din daci pentru a lupta pe tot cuprinsul imperiului.