O nouă speranţă

Cavalerul păşi apăsat pe lespezile reci de marmură. Nu şovăi nici o secundă, ştia că fiecare mişcare a sa este urmărită de războinicii regelui. Privi în stânga, apoi în dreapta ... razboinicii regelui ... câţiva soldaţi bătrâni, pe care luptele şi anii de foamete i-au copleşit şi le-au brăzdat cicatrici adânci pe trupuri şi în suflete. Unii dintre ei încă ţineau cu putere sabia şi scutul, dar puţini, prea puţini...

În faţa sa, regele, îi făcu semn să se apropie: "Vino, străine, zeii ţi-au purtat paşii pe pământurile noastre. Fii binevenit ! Aceasta este curtea mea, acesta este templul în care preoţii noştri au adus jertfe zeilor pentru tihna poporului meu. Iar aceştia sunt ultimii mei războinici. Unii dintre ei m-au purtat în braţe de mic şi m-au învăţat să trag cu arcul, să lovesc aprig cu sabia. Mai târziu, în anii de glorie, i-am purtat în razboaie, am cucerit tărâmuri străine şi am impus robia, am adunat aur şi nestemate, am clădit un regat puternic şi temut. Toţi mă priveau cu respect pentru puterea mea, pentru că am avut credinţă, stâlpul de neclintit al poporului nostru. Iar zeii au fost generoşi şi ne-au răsplătit. Cândva am avut totul, dar nu am ştiut să ne oprim. În drumul nostru spre glorie am atacat şi nimicit un oraş, Thera, erau oameni săraci, n-au avut din ce să-şi răscumpere robia. Orbit de glorie şi putere am râs pe treptele templului lor când le-am citit oracolul. Credeam că profeţiile acelea sunt doar superstiţii, şi chiar dacă ar fi avut un sâmbure de adevăr, aşa cum credeau strămoşii lor, evenimentele pe care le preziceau nu aveau să se întâmple în vremurile noastre. Am fost un nebun, străine, am greşit şi zeii şi-au întors faţa de la noi. Din acea clipă, ei nu şi-au mai dezvăluit divinul poporului nostru şi nici nu m-au mai binecuvântat cu sprijinul lor, iar acum sunt convins de un singur lucru – profeţiile au prins viaţă. Mai întâi am pierdut lupte şi teritorii, apoi am fost loviţi de foamete şi boli, apoi nu au mai rodit pomii şi grânele nu au mai umplut hambarele ca altadată. Apoi a venit el, dragonul, ne-a pustiit satele şi câmpurile, mi-a spulberat armatele de parcă ar fi fost un mănunchi de paie în faţa văpăii focului. El este blestemul nostru. Mă căiesc, străine, am greşit în tinereţe, în plină putere, iar acum poporul meu suferă. Vreau să îndrept totul, să am din nou sprijinul zeilor. Citeşte oracolul acela, străine. Iată-l !".

Cavalerul se apropie şi ridică din mâna tremurândă a regelui plăcuţele de piatră gravate: "Va veni o vreme când zeii nu vor mai putea proteja oraşul Thera de întuneric şi distrugere. Vor veni călare şi, în aroganţa lor fără margini îşi vor închipui că vor câştiga. Şi o vor face, iar zeii nu vor putea salva oraşul. Dar va veni şi o vreme în care soarele va împrăştia umbra lor, un dragon le va distruge templele şi le va nărui credinţa. Atunci, cei slabi vor căpăta putere asupra celor puternici, poeţii vor abandona penele şi îşi vor ascuţi săbiile, timpuri întunecate se vor abate asupra regatului lor. Şi doar cel mai puternic dintre cavaleri va reuşi să-i salveze din ghearele dragonului."

Regele îl privi în ochi, iar cavalerul îşi putu doar imagina tăria şi forţa acestui om în vremurile sale de glorie. Acum...în faţa sa, aşezat într-un jilţ vechi, era privit de un bătrân, care îşi întindea mâinile spre el plin de speranţă: "Eşti tu acel cavaler, străine ? Vei putea alunga dragonul şi readuce pacea pe tărâmurile noastre ? Mulţi au plecat să îl înfrunte, dar nici unul nu s-a mai întors. El este blestemul nostru."

Cavalerul încuviinţă: "Da, mărite rege, eu sunt acela, am auzit de profeţiile oracolului, am auzit de năpasta abătută asupra poporului vostru. Vin din Thera, mărite rege, cândva, când eram copil, constrâns de sabie, tatăl meu ţi-a ridicat ode de laudă. L-ai răsplătit şi l-ai eliberat din robie, iar familia noastră a revenit în oraşul pustiit de armatele tale. Împreună cu cei rămaşi am ridicat din nou oraşul, acum este al nostru, şi nu al tău, mărite rege ! Am învăţat meşteşugul scrisului de la tatăl meu, dar ştiu a mânui şi suliţa, ca nimeni altul dintre ai mei. V-am fi putut nimici într-o clipită şi lua înapoi plăcuţele oracolului scrise de strămoşii mei. Dar nu, sunt aici să vă ajut, sângele îmi pulsează năvalnic în trup, am venit să împlinesc profeţiile...".

Regele îşi privi îndelung fostul supus: sprijinit în suliţă, tânăr şi puternic, cu trupul acoperit de zale argintii şi protejat de scut, cavalerul, fostul copil de altădată, îi aminti de tinereţile sale. "Du-te cavalere şi închide blestemul oracolului, eliberează-mi poporul aşa cum eu ţi-am eliberat tatăl. Ai binecuvântarea mea."

Cavalerul ieşi, urmărit cu privirea de rege: "Nu se va mai întoarce, păcat de tinereţile sale", spuse cineva dintre soldaţi. "Ba da, el este alesul, va birui dragonul…" murmură regele.

Au trecut aşa câteva zile, în fiecare dimineaţă regele îşi întreba curtenii dacă i-au adus veşti. "Nimic, mărite rege, nimic, poate mâine". Bolnav şi slăbit, regele spera că profeţia se va adeveri, chiar dacă unii dintre războinicii săi au tot încercat să-i abată gândurile.

Şi acea zi a venit. Cavalerul intră în templu şi depuse la picioarele regelui ghearele dragonului. "Iată, mărite rege, am împlinit profeţia, oracolul nostru a aruncat acest blestem asupra poporului tău, iar eu l-am ridicat. De azi înainte regatul tău va renaşte şi va fi tot mai puternic, ca odinioară."

Cu lacrimi în ochi, regele coborâ de pe tron, îi întinse mâna şi îl îmbrăţisă: "Cavalere, da, regatul meu va renaşte, dar asta numai dacă vei şti să îl conduci cu înţelepciune şi să nu repeţi greşelile mele. Iată, această coroană a înaintaşilor mei, este acum a ta, fruntea îţi este demnă să o poarte, iar popoarele noastre îşi vor găsi din nou liniştea. A...şi trimite după tatăl tau, aş vrea să-l revăd. Tu, cavalere, ai readus speranţa în inimile noastre..."

Vocea femeii coborâ tot mai jos odată cu aceste ultime rânduri. Îşi privi baiatul, întins pe patul de spital, conectat la aparate. Cu ochii închişi, acesta părea că doarme. Îi citise o poveste, trebuia să prindă câteva ore de somn înaintea operaţiei.

Băiatul clipi de câteva ori, deschise ochii şi o privi: "Frumoasă poveste, mamă, păcat că s-a terminat. Oare a condus cavalerul acel regat cu înţelepciune ? Nu-i aşa, mamă ?". "Da, dragul meu, da, a condus şi a trăit mulţi, mulţi ani şi a avut urmaşi, care i-au dus faima mai departe. A avut băieţi frumoşi, aşa ca tine, Andrei...". Ar fi vrut să zică "şi sănătoşi", dar un nod i se ridicase în gât, iar o lacrimă i se prelinse pe obraz.

"Mamă, doctorul a zis că mă operează azi. Nu mi-e frică, poate că mai târziu nu o să mă mai doară, nu-i aşa, mamă ? De ce doare acum ? Nu plânge, mamă, nu plânge, uite, nu mă mai doare..". Cu ochii umezi, femeia se ridică, întoarse capul pentru a nu i se vedea lacrimile. Din cadrul uşii, doctorul îi făcu semn să se apropie: "Doamnă, nu vreau să vă mint: băiatul dumneavoastră este foarte bolnav, însă are şanse să se recupereze complet în urma operaţiei. Echipa de chirurgi a sosit chiar acum". "Pentru ce să mă pregătesc domnule doctor ?". "Pentru tot ce este mai bun, vom reuşi să învingem boala. Tot ce ne trebuie este credinţă şi o nouă speranţă.".

Mama reveni la patul băiatului. Acesta adormise de câteva minute, visând, probabil, la cavalerul din poveste, la zalele sale argintii şi la încrederea cu care acesta şi-a împlinit destinul.

Camaradul (2)

În orele care urmară, bombardamentele nu conteniră nici o clipă. Părea că toată puterea de foc a Aliaţilor se revarsă asupra Caenului. Din tavanul celulei se scurgea permanent o pânză de praf fin, imposibil de respirat, iar Stewart simţea şocurile exploziilor ca fiind din ce în ce mai aproape.

Nu a înţeles de ce germanii au dorit să pornească contraofensiva, nu se aflau deloc în postura de a lua conducerea în această înfruntare. Bine fortificaţi, aproape imposibil de învins fără distrugerea completă a oraşului, germanii puteau rezista încă multe săptămâni îngreunând înaintarea Aliaţilor spre interiorul Franţei şi, implicit, al Europei. De aceea nu l-a înţeles pe Gerhard când a spus că s-a dat ordinul de atac. "Măcar de s-ar sfârşi mai repede…Cineva va învinge acum, nu mai sunt atacuri izolate, de tatonare. Sper ca vom fi noi învingătorii…".

Lumina pâlpâi repede de câteva ori, apoi se stinse. Cele două-trei încercări de a o reporni nu făcură decât să-i confirme englezului ce presupusese mai devreme: trupele germane sunt atacate susţinut, probabil că nu mai au resurse sau timp să menţină în funcţiune generatorul de curent. Rămas complet în beznă, Stewart se ghemui în pat, apoi îşi acoperi capul cu pătura pentru a reuşi să respire aerul încărcat de praf al celulei.

În această poziţie petrecu ceva vreme, poate câteva ore, atent la toate zgomotele care răzbăteau de afară, dar aţipi epuizat…Nu mâncase şi nu băuse nimic de aproximativ două zile, aşa socotise, de când Pierre plecase şi revenise drept ofiţerul german Gerhard, îmbrăcat curat, plin de autoritate şi dispreţ. Îl păcălise la început, în primele zile, când, lovit la picior, nu se putuse da jos din pat, iar el îi îngrijise rana. Dar, pe măsură ce timpul trecuse, iar ce doi se cunoscuseră din ce în ce mai bine, Stewart începuse să aibă unele presimţiri. Pierre era luat din ce în ce mai des şi, la fiecare revenire, rana lui arata din ce în ce mai bine. Aici a fost momentul de cumpănă: să aibă sau nu încredere în el ? A preferat să aştepte rezervat şi nu s-a înşelat. Pierre nu a fost drept cine voia să pară, iar informaţiile reale pe care el, Stewart, i le-ar fi putut da, ar fi servit, cu siguranţă, în această luptă asupra oraşului.

Tresări…i se păru că auzise paşi pe culoar. Da, o fâşie de lumină clipi sub uşa metalică, întâi depărtată, apoi din ce în ce mai aproape. Paşii trădau o anumită nehotărâre a celui de afară, ca, de altfel, şi lumina lanternei. Stewart ascultă cu atenţie: era aproape sigur că la el veneau paşii, dar nu reuşi să-şi dea seama de intenţiile celuilalt. În fapt, nu existau decât două posibilităţi: soldat aliat venit să-l elibereze, ipoteză destul de puţin probabilă, însă, fiindcă ar fi încercat să deschidă şi celelalte uşi sau soldat german, de a cărui misiune era conştient.

După câteva clipe de ezitare, cel de afară răsuci o cheie în broască şi deschise uşa. Stewart nu reuşi să privească în spatele lanternei care îl fixase, dar putu ghici un pistol aţintit asupra sa. Încercase de mai multe ori sentimentele de teamă ale celui ameninţat cu o armă de foc, dar niciodată nu-şi propuse să spună sau să facă ceva eroic în ultima clipă. Şi acum, se mulţumi doar să se ridice şi să îşi acopere parţial ochii, protejându-i de lumină. Oricum, nu ar fi rămas nimic altceva de făcut.

Lanterna îl fixă aproape un minut, apoi coborâ încet pe podea. În cadrul uşii stătea un bărbat, ofiţer german după îmbrăcăminte. Stewart nu îi văzu faţa, dar nu se putu înşela: ofiţerul era Gerhard ! Cu tot calmul pe care şi-l impusese, Stewart simţi un fior rece: "Ce ar mai dori să ştie, l-am minţit şi, poate că din această cauză pierde acum lupta. A venit să se răzbune. Mă va ucide în acest beci blestemat !".

Gerhard lăsă uşa deschisă, înaintă câţiva paşi, apoi se opri din nou. Deşi se aflau la nu mai mult de un metru distanţă, Stewart nu reuşea să-i vadă faţa şi nici dacă în mâna dreaptă avea sau nu un revolver. După alte câteva secunde, germanul păşi din nou, trecu pe lângă el şi se aşeză pe marginea patului. Puse lanterna aprinsă alături şi-l privi pe englez: "Aşează-te. Vreau să vorbim."

"Stewart, ştiu acum că informaţiile pe care mi le-ai dat au fost false, încercările noastre de a lovi ţintele descrise de tine ne-au costat trupe şi tancuri…În plus, aliaţii au declanşat asaltul final asupra oraşului. Nu te acuz de nimic şi nu sunt furios: ai procedat aşa cum aş fi făcut-o şi eu. Din acest infern de explozii, gloanţe, schije şi sânge, noi nu putem câştiga. Putem rezista încă, dar nu vom câştiga. O veţi face voi şi ai avut o contribuţie importantă …". Gerhard îi întinse lanterna şi un revolver: "Din acest moment mă consider prizonierul tău. Mă poţi împuşca chiar acum şi scăpa în hainele mele, oricum, clădirea nu mai este păzită. Da, poate că ar fi mai bine, fiindcă nu voi vorbi la interogatoriu. Am învăţat asta de la tine….Ţi-am făcut mult rău, însă am avut motivele noastre, aşa cum şi tu ai avut intenţiile tale când ai venit cu avionul. Tot ce am putut face pentru tine a fost să mă opun să fii trimis într-un lagăr din Polonia, aşa cum s-a întâmplat cu toţi ceilalţi prizonieri. Nu ai mai fi ieşit niciodată de acolo. Nu ştiu de ce am făcut asta, englezule, poate că am sperat că-mi vei spune adevărul…".

Aşezaţi umăr lângă umăr, pe patul sărăcăcios din scânduri, cei doi se priviră: englezul nu putea crede că spusele lui Gerhard sunt adevărate. Începea să-l recunoască pe Pierre în felul cum vorbea germanul, dar încă nu avea încredere în acesta. Ridică arma din palma întinsă, îi verifică încărcătorul, apoi lanterna şi lumină chipul celuilalt. Gerhard nu mai avea nimic din duritatea şi autoritatea de mai devreme, de pe hol, când îşi dăduse în vileag adevărata identitate. Obosit, cu hainele rupte şi prăfuite, germanul venise să i se predea.

Neştiind cum să reacţioneze, neaşteptându-se defel la un astfel de deznodământ, Stewart îi înapoie lanterna: "Adu-mi nişte apă şi câteva haine.". Fără nici un cuvânt, Gerhard se ridică şi ieşi, iar englezul avu o pornire să-l urmeze: "Nu, sunt sigur că se va întoarce.". Într-adevăr, câteva minute mai târziu, germanul reveni cu câteva merinde, apă şi două mantale.

Îmbrăcaţi în hainele militare, cei doi ofiţeri părăsiră celula. Stewart privi încă o dată, la lumina galbenă a lanternei, locul din care nu-şi închipuise că va ieşi vreodată, apoi îl urmă pe Gerhard. Departe de a-l obliga să-l păzească, germanul îl călăuzi cu atenţie afară din clădire, apoi îl urmă spre liniile aliate.

A doua zi, pe 10 iulie, Caenul era, cel puţin teoretic, în mâinile trupelor generalului Montgomery. Luptele au continuat, totuşi, până pe 21 iulie când o ofensivă a trei divizii de blindate britanice a dus la eliminarea ultimelor focare de rezistenţă germană din Caen şi din împrejurimi.

În primii ani după război, Gerhard a fost eliberat, alături de alţi ofiţeri germani. Deşi interogat în prizonierat, nu a vorbit niciodată, poate că nici nu ştia prea multe sau poate că aşa îi promisese englezului. Oricum, mulţi ani după aceea, până la decesul său în 1984, Gerhard şi Stewart şi-au trimis scrisori şi s-au întâlnit de câteva ori la unele convenţii militare ale veteranilor. De fiecare dată s-au privit în ochi şi şi-au strâns bărbăteşte mâna. Fiecare scrisoare începea cu acelaşi cuvânt: "Camarade".