Suflet de oţel

Mark ridică viziera căştii şi privi spre buncărul inamic. Informaţiile s-au dovedit încă o dată a fi corecte, dar incomplete. Aştepta date noi de câteva minute, ceva se întâmplase, nu putea lua legătura cu baza. Tăcerea lor nu era neobişnuită, e posibil ca satelitul să se afle de cealaltă parte a planetei si va mai dura puţin până când vor intra din nou în raza sa. Îşi privi soldaţii: drepţi, tăcuţi, încinşi în armurile lor de oţel, cu armele pregătite, în aşteptarea atacului.
Nu le mai ştia numărul celor căzuţi. Nici nu conta. Mereu îi veneau soldaţi noi, cei căzuţi erau de cele mai multe ori dezasamblaţi şi trimişi la Bază pentru a fi actualizaţi la ultimele versiuni. Parcă erau tot mai tăcuţi şi mai masivi. Îi prefera pe cei vechi care dispuneau de un limbaj de câteva zeci de cuvinte, măcar îi răspundeau cu voce la ordinele sale. Voce sintetizată, dar, totuşi, o voce umană. Cei recenţi comunicau între ei într-un limbaj simplu, extrem de rapid, ca şi rata de foc a armelor laser. Primise şi el un cip, şi-l montase cu ceva greutate în spatelor ochilor bionici, dar nu avea posibilitatea de a-i accesa toate funcţiile. Cel mai adesea, nu înţelegea nimic din comunicaţiile soldaţilor, erau prea rapide pentru puterea sa de procesare. Uneori, avea impresia că este ignorat de aceştia, nu răspundeau întotdeauna la comenzile sale, iar iniţiativele lor programate de analiştii Federaţiei erau perfecte în condiţii de laborator, nu şi pe câmpul de luptă.
”Poate sunt eu prea bătrân, sau, cum ar zice Baza, neactualizat…Îmi vine rândul foarte curând”. Cândva ar fi zâmbit la aceste gânduri, însă din cipul cel nou lipseau cu desăvârşire aceste funcţii. Soldaţii Federaţiei erau făcuţi pentru luptă, orice alte gânduri fiindu-le complet interzise. Cu toate acestea, Mark îşi păstrase câteva chei de acces spre zona din creierul uman care îi rămăsese intactă în urma exploziei. Atent protejată de o carcasă de oţel, dar şi de cască, bucata aceea de creier, câteva vertebre şi o secvenţă redusă a sistemului circulator erau tot ce mai rămăsese din soldatul pământean de odinioară. Medicii au considerat prea scumpă înlocuirea bucăţii de creier şi l-au lăsat aşa. Ba nu, l-au promovat, este sergent, iar roboţii de lângă el nişte simpli soldaţi. Le este superior ? Doar prin acea zonă de creier rămasă intactă, dar ei sunt rapizi, fără milă, fără suflet. El este, însă, sergentul lor, care i-a condus în nenumărate atacuri şi ambuscade prin tot sistemul solar împotriva rasei extraterestre. Accesă baza de date şi revăzu momentul când aceştia i-au atacat planeta în căutarea oxigenului. I-au strivit ca pe nişte furnici cu puterea lor tehnologică superioară.
Avea o singură amintire din noaptea invaziei: a sărit din pat, s-a îmbrăcat în grabă şi s-a îndreptat spre Comandament. Revăzu ca prin ceaţă cele câteva imagini, întoarse capul ca pentru a vedea de lângă cine se ridicase din pat, dar o descărcare electrică îi fulgeră creierul uman. Da, da, ştia: acces interzis. Federaţia nu îngăduia momente de slăbiciune şi nici amintiri personale. Mark simţi că acolo, undeva, în mica bucată de creier rămasă, e ceva, a lui, numai a lui, o amintire pentru care ar fi dat toate decoraţiile şi plăcuţele cu însemnele oficiale ale Comandamentului.
Privi iar buncărul, datele aşteptate încă întârziau să sosească, iar ora atacului trecuse de câteva minute. Avea ordin clar să aştepte confirmarea atacului. Strânse pumnul de oţel pe armă, ridică uşor viziera, iar cipul făcu imediat calculul probabilităţii de reuşită a misiunii. Compară procentul cu cele standard, rulă imediat procedurile şi hotărî să acţioneze fără să mai aştepte confirmarea Bazei. Ridică mâna şi activă atacul. Fără nici un fel de zgomot, se apropiară de buncăr. Aveau misiunea de a extermina orice fiinţă vie din interiorul acestuia, s-au aşteptat la o ripostă violentă, dar nimic nu semnală prezenţa inamicului în zonă. Încă un pas, apoi încă unul, câteva fire din praful ridicat de vântul deşertic îi pătrunseră în cască prin viziera rămasă deschisă. Se opri şi încercă curăţarea sistemului vizual.
Casca se umplu deodată de sunet, probabil că satelitul îi putea acoperi. Primi câteva imagini, frânturi de voci şi secvenţe video fără sens, desigur, pentru un robot. Dar pentru el totul avea sens. Misiunea trebuie oprită, acum, acum ! Încercă să comunice cu roboţii, zadarnic însă, aceştia pătrunseră deja în buncăr, le auzea focurile de armă şi numărătoarea ţintelor doborâte. Intră în fugă în urma lor, transmiţând oprirea misiunii: buncărul era ocupat de refugiaţi umani, nu de invadatori ! Nici un răspuns de la sistemele mecanice create să ucidă, scorul fiecăruia creştea cu fiecare lumină orbitoare ţâşnită din gura fierbinte a armelor. Cu mâna încleştată pe trăgaciul armei sale, Mark deschise focul. Lovi cu pumnul un soldat din stânga sa şi îi smulse arma. Ignoră vocea metalică a Bazei care îi repeta parametrii misiunii. Nu voia să ucidă acei civili, acele fiinţe fără apărare, dar setea Federaţiei de soldaţi noi nu putea fi stăvilită, iar voluntari nu mai existau.
Un nou fulger electric în creier îi blocă sistemul vizual şi toată voinţa umană. Coborî încet armele fumegânde. Ultimul lucru pe care şi-l aminti a fost scorul final al masacrului.
Cineva aprinse lumina. Cei doi analişti se apropiară de trupul sergentului, îi scanară creierul şi comparară rezultatele cu cele standard ale Federaţiei. “Am spus de la început că acest exemplar este defect. Nu se întâmplă pentru prima oară să nesocotească ordinele, oricare ar fi ele. Trebuie să îi schimbăm creierul uman atât de primitiv pentru un soldat sau să îi blocăm complet accesul la acesta. Am făcut bine că l-am adus aici pentru simularea atacului împotriva semenilor săi, ne putea ridica probleme grave într-o situaţie similară reală. Uite, de aici reiese că are câteva coduri de acces păstrate din cipul vechi. Cine l-a reprogramat ultima dată ? Să vină imediat în sala de Consiliu, mă mai gândesc dacă îl trimit sau nu la transformare. Acum vreau să vină, înţelegi, acum !”. Bărbaţii se depărtară discutând aprins.
În urma lor lumina se stinse încet, reflectându-se tot mai slab în ochii de sticlă ai sergentului. Mark zâmbi pe întuneric, muşchii artificiali se contractară poate pentru ultima dată la comanda creierului său uman primitiv. Îşi amintise de lângă cine se ridicase atunci noaptea din pat. Mângâie uşor cu mâna de oţel proiecţia chipului femeii. Acum îşi amintise totul, dar de mâine va primi un suflet de oţel.

Baronul Roşu

Kate tresări. Aţipise probabil de câteva minute, lampa încă era aprinsă pe măsuţa de lângă pat. Întinse uşor mâna spre ea şi coborî flacăra, apoi închise ochii şi rămase aşa câteva clipe. O stare de moleşeală dulce o cuprinse, dar clipi repede de câteva ori şi privi în jurul său în interiorul cortului. Zări pe spătarul scaunului uniforma bărbatului, zâmbi şi îşi aminti cât îşi dorea Manfred ca hainele să-i fie aranjate până la cel mai mic detaliu. Uniforma, croită special, la comandă, îl prindea perfect, dar îl făcea să pară mai dur, mai matur, autoritar. Privindu-l alături de ea, în pat, cu părul blond, răvăşit de pernă, cu trăsăturile sale fine şi blânzi, aproape că nu şi-l putu imagina suindu-se în avion în fruntea escadrilei de vânătoare.
Se cunoşteau de ceva timp, prima oară s-au întâlnit pe treptele spitalului unde ea lucrase o perioadă ca asistentă. Fruntea femeii se încruntă uşor, nu, prima oară s-au văzut când ambulanţa ei fusese chemată să ridice un ofiţer englez dintre resturile fumegânde ale unui avion doborât. Manfred îl scosese deja din carlingă şi-i legase o eşarfă de piciorul rănit pentru a opri sângerarea. Îi aştepta, la vederea medicilor se îndepărtă de rănit şi se sprijini de avion. Privirea sa rece îi dădu fiori, iar femeia abia îl privise în ochi. Deşi nu îl mai văzuse până atunci, putea spune că îl cunoaşte, toţi vorbeau despre el ca despre cel mai bun pilot al aviaţiei germane şi unul dintre favoriţii Fuhrer-ului. S-au întâlnit apoi pe treptele spitalului unde fusese dus pilotul englez, Manfred îşi vizitase câţiva camarazi, apoi trecuse să-l vadă pentru a-i evalua starea de sănatate. Kate nu ştia atunci, dar cei doi piloţi se cunoşteau de câţiva ani, existau chiar unele zvonuri că ar fi fost colegi de studii înainte de război.
Au urmat multe alte întâlniri, cel mai adesea în grabă, între două bombardamente sau între două paturi de spital, iar Kate se simţi tot mai atrasă de Manfred. Îl cunoscu mai bine şi îi înţelese răceala cu care acesta îi privise cândva. Nu era o atitudine ostilă, îi părea doar rău că a fost aproape de a-şi încălca propria regulă: nu piloţii inamici trebuiau ucişi, ci numai avioanele lor doborâte. Dar pilotul englez îşi revenise, fiind mai apoi eliberat printr-un schimb de prizonieri. Îşi aminti numele lui: Roy Brown, Manfred îi vorbea adesea despre el, exprimându-şi regretul de a fi în armate adverse. Soarta a făcut ca până acum avioanele celor doi să nu se mai întâlnească, Kate ştia că nici unul nu ar fi şovăit să tragă pentru a-l doborî pe celălalt.
Femeia privi ceasul, se făcuse târziu, stinse lampa şi se lipi de trupul cald al bărbatului. Îşi aminti cum au zburat într-o duminică, Manfred o ridicase cu grijă pe locul din spate al carlingei, o prinsese în centură şi îi aranjase casca şi ochelarii. Iar ea nu schiţase nici un gest, zâmbind şi aşteptând cuminte încheierea cureluşelor sub bărbie şi pornirea motorului. Zborul nu a fost lung, iar la întoarcere cineva le făcuse o fotografie, aflată acum lângă lampă, pe măsuţă. Îşi aminti apoi, cum, într-o noapte, Manfred îşi vopsise avionul în roşu, spre mirarea camarazilor săi. Mirare sau indignare fiindcă avionul devenea prea vizibil în luptă, însă cu timpul fiecare şi-a ales câte o culoare puternică pentru avion. Din acel moment, Manfred a devenit Baronul Roşu, iar escadrila condusă de el elita aviaţiei germane. Avioanele lor nu mai surprindeau inamicul, ci îl provocau şi-l făceau să se teamă. Cu toate acestea, inima femeii se strânse, pentru fiecare avion german, aliaţii aveau alte zece pregătite de zbor.
Dimineaţă, când se trezi, Kate auzi zgomotul asurzitor al motoarelor. Alergă pe pistă, zări avionul roşu şi-l strigă pe Manfred, îşi uitase eşarfa pe scaun. Bărbatul nu o auzi, ci îi făcu semn că vor vorbi mai târziu, la întoarcere.
Două săptămâni mai târziu, o maşină opri aproape pe liziera unei păduri. Kate coborî la braţul căpitanului Brown. Femeia îl privi întrebătoare, dar acesta tăcu şi întinse mâna spre pădure.
“Voiam să te vizitez mult mai devreme, dar n-a fost uşor să pătrund în teritoriul aliat. Apoi, prietenul nostru m-a ajutat. M-a întrebat de ce vreau să vin aici. I-am răspuns pentru că te iubesc. Ţi-am zis-o vreodată ţie ?”
În faţa sa, pe elicea de avion înfiptă în pământ, alături de cruce, femeia citi printre lacrimi: ”Manfred von Richthofen, prieten şi inamic”, apoi se aplecă şi legă de cruce eşarfa albă.
Baronul Roşu, cel mai bun pilot din Primul Război Mondial, a fost doborat pe 21 aprilie 1918 la vârsta de 25 de ani şi înmormântat cu onoruri militare de către forţele aliate. De Kate Otersdorf nu s-a mai ştiut nimic după război. Căpitanul Roy Brown se presupune că este unul dintre cei care l-au doborât pe Richthofen. Germania avea să căpituleze în noiembrie 1918.