Aşteptare

Privi încă o dată ceasul, se făcuse târziu, ei ar fi trebuit să vină până acum, ce se întâmplă de întârzie ? Sigur, nu aveau chiar o oră exactă la care să ajungă la el, dar cât să mai aştepte ? Îşi schimbă poziţia pe scaun şi mai aruncă o privire către uşă...nimic. Savurase pe de-a întregul cina, friptura a fost grozavă, chiar se gândi să transmită complimente bucătarului, i-a pregătit-o exact aşa cum o ceruse.
Ridică paharul cu vin în dreptul ochilor, îl clătină uşor şi remarcă frumoasa nuanţă, uşor sângerie, a licorii. Ascultă cu atenţie...i se păru că aude paşi. Dar nu, nu sunt ei, pentru moment emoţia îi urcase un nod în gât şi pulsul i se acceleră. Îşi stăpâni cu greu un tremur al mâinilor şi simţi un sentiment de nedumerire şi revoltă: oare de ce întârzie, nu-şi dau seama că el îi aşteaptă ? De ce îl ţin de atât timp în tensiune ?
Făcu câţiva paşi prin cameră, se opri şi ascultă ploaia cum cade pe acoperişul din tablă. Oare când începuse să plouă ? Zgomotul ritmic şi plăcut al ploii avu darul să îl mai liniştească. Se întoarse la masă şi se aşeză, privi din nou ceasul.
Trecuse demult ora la care trebuiau să fie aici. Poate că au, totuşi, un motiv întemeiat, poate că au fost reţinuţi cu vreo problemă, sau...poate că este chiar el cauza întârzierii. Oricum, mult nu mai puteau întârzia şi atunci va merge cu ei. La acest gând îl încercă din nou o emoţie puternică, i se păru aproape incredibil că va trebui să meargă cu ei. El, da, tocmai el...şi de ce ?
Încercă să-şi amintească ce se întâmplase în ziua aceea… Deşi totul îi era proaspăt în minte, fiindcă numai la asta se gândise în ultimul timp, nu reuşi să-şi dea seama unde îi fusese locul în tot ce se întâmplase. Chipuri, fraze rostite, unele lăsate neterminate, zgomot, da, mult zgomot şi praf, lumini, toate i se amestecaseră în memorie. Stătea de câteva ore pe acel scaun şi mai ştia ce să creadă, nu reuşi să-şi adune gândurile pentru a ordona toate evenimentele...
Când au venit prima dată la el şi au discutat, nu şi-a închipuit că va ajunge să îi cunoască atât de bine. Şi, sincer, nici nu şi-a dorit acest lucru. Întâi au vorbit ei, i-au arătat câteva hârtii şi fotografii. Apoi ar fi trebuit să vorbească el, dar prea multe nu a putut să le spună, oricât au insistat. Mai târziu a mers cu ei şi iată că acum trebuie să-i aştepte. Dar, oare, vor veni tot ei sau, poate, vor fi alţii ? Ridică din umeri şi-şi răsfrânse a nepăsare buza de jos. Important e să vină, indiferent cine. Poate că-i vor explica şi motivul întârzierii.
În definitiv, le spusese totul din punctul lui de vedere, dar se pare că ei nu au reuşit să-l înţeleagă. Foarte bine...el avea dreptate, asta îi era clar, dar se pare că a contat mai mult părerea lor. Până la urmă se luase o hotărâre, iar acum el trebuie să aştepte.
În sfârşit, un bărbat deschise uşa şi îi făcu semn să-l urmeze. Privi la cei care îl aşteptau pe culoar, dar nu reuşi să desluşească nimic pe chipurile lor. Oricum, nu erau ei, nu îi cunoştea pe noii veniţi şi nu îndrăzni să-i întrebe de ce au întârziat. Se mulţumi doar să se ridice de la masă şi să-i privească în ochi, parcă pentru a le citi gândurile, însă privirea lui se lovi de fiecare dată de câte o privire rece, ca de sticlă. Nu i se păru nimic neobişnuit în asta, îşi îndreptă spatele şi porni spre capătul holului.
Pe uşa aceea din capăt ştia că trebuie să intre, acolo aşteptase să ajungă. Încercase în mai multe rânduri să-şi închipuie interiorul camerei respective şi, mai ales ce va face când va fi invitat să ia loc.
Mai făcu câţiva paşi, dar tresări şi se opri. Cineva deschisese uşa, ieşise cu câteva documente într-o mapă şi, până să o închidă la loc, zări scaunul electric. A fost de-ajuns o fracţiune de secundă şi o singură imagine pentru a înţelege. Ştia sentinţa, o aflase cu ceva timp în urmă, o atacase în recurs, aproape că se împăcase cu ideea, însă, acum, în faţa realităţii, totul i se păru altfel. Şovăi câteva clipe, apoi porni din nou. Cei din spatele lui au înţeles, probabil, situaţia şi nu l-au împins, aşa cum auzise că se mai întâmplă.
Ajunse în faţa uşii, ştia că dincolo de ea îşi va pierde toate speranţele, că viaţa lui va deveni subiect de statistică. Şi pentru ce ? Era nevinovat, avusese ghinionul să se afle acolo în momentul exploziei. Sigur că nu el declanşase detonatorul, dar când s-a trezit din leşin îl ţinea în mână ! Altcineva, nu el, apăsase butonul...dar cum să dovedească asta ? Acum era prea târziu...Totul a fost de la bun început împotriva lui. În faţa fotografiilor a trebuit să se resemneze, dar a avut demnitatea de a nu recunoaşte ceva ce nu făcuse. Trase aer în piept şi apucă mânerul uşii, dar simţi o mână pe umăr. Se întoarse nedumerit, era unul dintre bărbaţii care îl însoţiseră de la celulă: "Nu, pe acolo ar fi trebuit să intri acum o oră. Cred că ai noroc. Vino, avem ceva să-ţi comunicăm".
În camera alăturată, la masă îi recunoscu pe cei care îl anchetaseră. Discutau aprins şi aproape că nu observară intrarea lui. A fost invitat să ia loc, zâmbi, scaunul în care se aşezase era mult mai confortabil decât celălalt. Află că în urma apariţiei unor noi probe, cazul său se va rejudeca, până atunci pedeapsa se amână, iar el se va întoarce în pavilionul în care a mai fost închis. Se ridică uşor nedumerit şi nu ştiu ce să creadă. Avocatul său veni să-l încurajeze, iar el îi strânse mâna şi îi mulţumi.
Află mai târziu şi că opinia publică a cerut comutarea pedepsei capitale în închisoare pe viaţă. Acum aveau un nou caz şi un nou judecător. Un an mai târziu, justiţia îl eliberă, ridicându-i toate capetele de acuzare, însă adevăratul făptaş nu a fost găsit niciodată.