marți, 1 ianuarie 2008

Barbarii

Călăreţul se opri şi ridică mâna dreaptă. Ceva se mişcase sus, pe coama defileului. Ascultă cu atenţie, dar nimic nu păru să-i confirme bănuiala. Coborâ încet, cu suspiciune, mâna şi înaintă câţiva paşi. Legiunea rămase nemişcată în spatele său iar soldaţii priviră culmile muntoase. Întoarse calul şi se îndreptă către comandant, Cornelius Fuscus. "Ce este ? De ce ne-am oprit ?" îl întrebă acesta. "Nimic, nimic…să mai trimitem câteva iscoade, drumul este dificil şi nu cred că am ales calea cea mai bună". Cornelius gândi câteva clipe, apoi răspunse: "Poate că ai dreptate, dar am fost informaţi că drumul este liber, fără pericol. În plus, suntem deja la jumătate. Să înaintăm."
Calul fremătă cu nările larg deschise, Cornelius prinse cu mâna stângă frâiele, iar cu dreapta verifică sabia la şold. Îşi privi armata, legiunea a V-a imperială. Avea sub comandă veterani încercaţi în războaiele purtate în numele împăratului de-a lungul întregului imperiu. Mulţi dintre ei erau sub comanda sa încă de la început, din momentul numirii sale ca prefect al Gărzii Pretoriene. Acceptase cu onoare titlul, răsplată a devotamentului său necondiţionat.
Acum, însuşi împăratul, marele Domiţian, l-a trimis cu mandat de pedepsire împotriva barbarilor care îndrăzniseră să înfrunte imperiul. Cum cred ei, o ceată de sălbatici, că vor opri înaintarea legiunilor ? De ce regele lor nu se târăşte la picioarele împăratului cerându-i îndurare ? Cum îndrăzneşte acest rege barbar să nesocotească voinţa împăratului ? Nu s-a arătat până acum, deşi a sperat că-l va întâlni plin de supunere când a trecut marele râu. Îi este frică, da, cu siguranţă s-a retras în pădurile din munţi. Va merge şi îi va supune cetatea, poate fără luptă, îi va lua în sclavie femeile şi copiii, iar ceata lui de călăreţi o va spulbera, aşa cum vântul ridică praful în marea arenă a Colosseumului după luptele cu gladiatori. Şi, da, va prinde câţiva sălbatici să-i ducă în această arenă, pentru desfătarea împăratului şi a plebei. Iar el va fi aclamat, va râde alături de împărat, susţinându-şi favorurile. Vor bea nectar şi vor privi gladiatorii barbari, poate chiar îi va determina să se lupte între ei.
Nu ştia prea multe despre aceşti sălbatici, dar auzise că sunt la fel ca oricare alţii, supuşi fără greutate de armata romană la hotarele imperiului. Luptase şi el, ca simplu legionar, împotriva unora ca ei, în urmă cu foarte mulţi ani. Nu le înţelesese limba, ritualurile sau cultura. Nici nu îl interesase acest lucru. Ei, trimişii împăratului au venit, au văzut şi au cucerit, le-au impus limba, ritualurile şi cultura romană. Simplu, cu sabia. La fel va face şi el aici, nu mai este un simplu soldat, ci comandatul lor, prin el le vorbeşte împăratul, iar ei îl ascultă şi i se supun, la fel cum foarte bine ar face şi acest rege barbar.
Închise ochii obosit, erau de prea multe zile pe drum, în acest teritoriu puţin cunoscut, fără drumuri, împădurit. Ştia că misiunea primită este dificilă, dar spera că trofeele pe care le va aduce la Roma vor fi pe placul împăratului. El însuşi selectase veterani din trupele sale şi cele mai bune maşini de luptă pentru a veni aici. O victorie simplă şi rapidă, asta îşi dorea împăratul, asta îşi dorea şi el. Şi trofee, aur, cât mai mult aur. Puţinii sclavi aduşi la Roma de pe aceste ţinuturi spuneau de o comoară fabuloasă, ascunsă în munţi, dar nici unul, indiferent de mijloacele folosite pentru a-i face să vorbească, nu a putut indica exact locul în care se află aceasta. Dar el, Cornelius Fuscus, o va găsi şi o va aduce împăratului care îl va răsplăti generos.
Zâmbi arogant şi privi drumul. Iscoadele sale îl informaseră că aceasta este calea cea mai rapidă în care putea ajunge la cetate, doar câteva zile îl despărţeau, aşadar, de victorie. Faptul că nici un călăreţ barbar nu li se arătase până acum avu darul să-i sporească încrederea, fugiseră, probabil, cu toţii, din calea legiunii sale. Ce simplă îi va fi victoria...
Trecătoarea aleasă nu era întocmai pe placul său, fiindcă forţa armatei consta tocmai în desfăşurări pe spaţii largi, acolo unde putea folosi maşinile de luptă, iar infanteria forma un zid de scuturi imposibil de străpuns cu săgeţi sau suliţe. De la traversarea râului au mers aproape tot timpul numai prin păduri, un traseu istovitor pentru oamenii săi. De nenumărate ori maşinile şi carele de luptă au rămase blocate, iar legionarii au făcut scut în jurul lor pentru a le proteja în faţa unui eventual atac. S-a aşteptat permanent la acţiuni ofensive izolate din partea barbarilor, la adăpostul nopţii, aşa cum a auzit că au obiceiul, aşa că a ordonat permanent gărzi şi iscoade să străbată călare potecile în căutarea unui drum. N-au întâlnit decât haite de lupi şi pustietate.
Lupii...urlau în fiecare noapte, din ce în ce mai aproape, de parcă ar fi fost în mijlocul taberei sale. Nimeni nu ştia de unde vin şi unde se duc. Le visă în mai multe rânduri colţii însângeraţi şi latrăturile răguşite. Începuse chiar să creadă că barbarii se transformă noaptea în lupi pentru a-i iscodi trupele, dar alungase repede acest gând, nu se cuvenea ca el, legionar imperial, să aibă asemenea gânduri barbare.
Toată ziua înaintaseră prin defileul dintre stânci. Ştia că soldaţii nu se simţeau în siguranţă în acest pas strâmt, dar era convins că nici unul dintre ei nu se temea şi nu ar fi şovăit să lupte, indiferent de situaţie.
Adâncit în gânduri, vise de mărire şi tactici de luptă, nu auzi şuierul primului val de săgeţi trase de pe culmi. Una îl lovi în pulpa piciorului, o străpunse şi se înfipse în şaua calului. Strigătele legionarilor şi ale barbarilor îl făcură pentru o clipă să uite de durerea ascuţită, rupse lemnul săgeţii şi-şi trase cu greu piciorul din şa. Se prăbuşi la pământ, fiind imediat acoperit de scuturile legionarilor din garda personală. Privi, pentru prima oară, dincolo de aceste scuturi, soldaţii barbari. Aveau feţele acoperite de barbă, îmbrăcaţi cu piei de animale şi fără armuri, cu privire aprigă şi tăioasă. Au coborât rapid culmile defileului pe funii înodate şi au atacat fără teamă zidul de scuturi din jurul său. Strigătele lor, de neînţeles, răguşite ca şi lătratul lupilor pe care îi întruchipau noaptea, nu aveau nimic omenesc. Luptau feroce, cu săbii curbate şi securi grele, din metal masiv, ştiau că în acest loc strâmt sofisticatele mecanisme ale maşinilor de luptă romane erau inutile. Un fior de furie îl cuprinse, cum a ajuns el aici, în acest teritoriu al lupilor şi al morţii, în acest defileu barbar ?
Înţelese că fără exemplu personal, armata sa va da înapoi. Trase sabia, ridică un scut şi îşi încurajă soldaţii. În faţa asaltului, nici unul dintre veterani nu a şovăit. Au luptat scut lângă scut, spate în spate, nu au dat înapoi nici o palmă de teren, însă barbarii aveau avantajul înălţimii, pădurea, defileul, totul părea că este alături de ei. Lângă el, căzuse străpuns de săgeată soldatul care purta stindardul imperial cu vulturul aurit al legiunii, iar în locul acestuia apăru capul de lup cu gura deschisă. Lovit de mai multe ori de săgeţi, sângerând, apărat din ce în ce de mai puţini soldaţi, Cornelius căzu în genunchi, privirea i se înceţoşă, ştia că totul era pierdut...

File de istorie: Încă din primul an de domnie, în anul 87 e.n., regele dac Decebal se opune imperiului roman în plină expansiune. Împăratul Domiţian, pentru a-l supune, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus, să traverseze Dunărea şi să-i atace cetatea. Într-un defileu, la Turnu Roşu, Decebal surprinde într-o capcană forţele romane. Comandantul roman cade în luptă iar Decebal duce în Munţii Orăştiei prada de război: prizonieri, trofee şi stindardul legiunii a V-a.
Mai târziu, între anii 103-105 e.n., din ordinul împăratului Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, înalţă, un pod durabil peste Dunăre, pe care legiunile romane îl trec în vara anului 105 e.n., iniţiind ultimul război daco-roman. Abandonat de aliaţi, atacat prin Banat, Valea Oltului şi Moldova, constrâns continuu la defensivă, Decebal se retrage în citadela din Munţii Orăştiei. După cucerirea puternicelor cetăţi, care păzeau accesul spre capitală, Blidaru, Costeşti, Piatra Roşie, Băniţa şi Tilişca, legiunile romane încep asediul Sarmizegetusei.
În ciuda rezistenţei dace, cetatea este cucerită şi distrusă din temelii. Decebal, împreună cu câteva căpetenii, reuşeşte să o părăsească, încercând să continue rezistenţa împotriva romanilor în interiorul ţării. Este urmărit de cavaleria romană şi, în urma unei trădări, pentru a nu cădea viu în mâinile duşmanului, îşi ia singur viaţa.
O mare parte a teritoriului statului dac (Transilvania, Banatul şi Oltenia) a fost transformată în vara anului 106 e.n. în provincie romană. Muntenia şi Sudul Moldovei au fost încorporate în provincia Moesia Inferior. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma o mare şi costisitoare festivitate, care a durat 123 de zile. Zeci de mii de daci au fost duşi în sclavie la Roma, alte zeci de mii au fugit din Dacia pentru a evita sclavia. Detaliile conflictelor grele şi sângeroase dintre cele două armate au fost relatate de istoricul roman Dio Cassius, însă cele mai bune dovezi sunt basoleriefurile de pe Columna lui Traian construită în Roma de Apolodor din Damasc în anul 113 e.n., precum şi monumentul triumfal de la Adamclisi, din Dobrogea.
Cu ajutorul foarte bogatului tezaur al regatului dac (165 tone de aur, 331 tone de argint) şi cu aurul extras din minele de aur de la Roşia Montana, Imperiul Roman se va redresa financiar. În perioada de dezvoltare după cucerire, Dacia va oferi Romei mai multe legiuni alcătuite exclusiv din daci pentru a lupta pe tot cuprinsul imperiului.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Mi-ar face placere sa citesc o carte pe aceasta tema in care evenimentele sa fie descrise la nivelul de detaliu si inalta clasa narativa cum numai un participant direct la acele vremuri pline de glorie ar putea sa o faca.

Si de ce nu, poate chiar un film bazat pe acest scenariu. O continuare sau o reabilitare a atmosferei din "King Arthur"...