Camaradul (2)

În orele care urmară, bombardamentele nu conteniră nici o clipă. Părea că toată puterea de foc a Aliaţilor se revarsă asupra Caenului. Din tavanul celulei se scurgea permanent o pânză de praf fin, imposibil de respirat, iar Stewart simţea şocurile exploziilor ca fiind din ce în ce mai aproape.

Nu a înţeles de ce germanii au dorit să pornească contraofensiva, nu se aflau deloc în postura de a lua conducerea în această înfruntare. Bine fortificaţi, aproape imposibil de învins fără distrugerea completă a oraşului, germanii puteau rezista încă multe săptămâni îngreunând înaintarea Aliaţilor spre interiorul Franţei şi, implicit, al Europei. De aceea nu l-a înţeles pe Gerhard când a spus că s-a dat ordinul de atac. "Măcar de s-ar sfârşi mai repede…Cineva va învinge acum, nu mai sunt atacuri izolate, de tatonare. Sper ca vom fi noi învingătorii…".

Lumina pâlpâi repede de câteva ori, apoi se stinse. Cele două-trei încercări de a o reporni nu făcură decât să-i confirme englezului ce presupusese mai devreme: trupele germane sunt atacate susţinut, probabil că nu mai au resurse sau timp să menţină în funcţiune generatorul de curent. Rămas complet în beznă, Stewart se ghemui în pat, apoi îşi acoperi capul cu pătura pentru a reuşi să respire aerul încărcat de praf al celulei.

În această poziţie petrecu ceva vreme, poate câteva ore, atent la toate zgomotele care răzbăteau de afară, dar aţipi epuizat…Nu mâncase şi nu băuse nimic de aproximativ două zile, aşa socotise, de când Pierre plecase şi revenise drept ofiţerul german Gerhard, îmbrăcat curat, plin de autoritate şi dispreţ. Îl păcălise la început, în primele zile, când, lovit la picior, nu se putuse da jos din pat, iar el îi îngrijise rana. Dar, pe măsură ce timpul trecuse, iar ce doi se cunoscuseră din ce în ce mai bine, Stewart începuse să aibă unele presimţiri. Pierre era luat din ce în ce mai des şi, la fiecare revenire, rana lui arata din ce în ce mai bine. Aici a fost momentul de cumpănă: să aibă sau nu încredere în el ? A preferat să aştepte rezervat şi nu s-a înşelat. Pierre nu a fost drept cine voia să pară, iar informaţiile reale pe care el, Stewart, i le-ar fi putut da, ar fi servit, cu siguranţă, în această luptă asupra oraşului.

Tresări…i se păru că auzise paşi pe culoar. Da, o fâşie de lumină clipi sub uşa metalică, întâi depărtată, apoi din ce în ce mai aproape. Paşii trădau o anumită nehotărâre a celui de afară, ca, de altfel, şi lumina lanternei. Stewart ascultă cu atenţie: era aproape sigur că la el veneau paşii, dar nu reuşi să-şi dea seama de intenţiile celuilalt. În fapt, nu existau decât două posibilităţi: soldat aliat venit să-l elibereze, ipoteză destul de puţin probabilă, însă, fiindcă ar fi încercat să deschidă şi celelalte uşi sau soldat german, de a cărui misiune era conştient.

După câteva clipe de ezitare, cel de afară răsuci o cheie în broască şi deschise uşa. Stewart nu reuşi să privească în spatele lanternei care îl fixase, dar putu ghici un pistol aţintit asupra sa. Încercase de mai multe ori sentimentele de teamă ale celui ameninţat cu o armă de foc, dar niciodată nu-şi propuse să spună sau să facă ceva eroic în ultima clipă. Şi acum, se mulţumi doar să se ridice şi să îşi acopere parţial ochii, protejându-i de lumină. Oricum, nu ar fi rămas nimic altceva de făcut.

Lanterna îl fixă aproape un minut, apoi coborâ încet pe podea. În cadrul uşii stătea un bărbat, ofiţer german după îmbrăcăminte. Stewart nu îi văzu faţa, dar nu se putu înşela: ofiţerul era Gerhard ! Cu tot calmul pe care şi-l impusese, Stewart simţi un fior rece: "Ce ar mai dori să ştie, l-am minţit şi, poate că din această cauză pierde acum lupta. A venit să se răzbune. Mă va ucide în acest beci blestemat !".

Gerhard lăsă uşa deschisă, înaintă câţiva paşi, apoi se opri din nou. Deşi se aflau la nu mai mult de un metru distanţă, Stewart nu reuşea să-i vadă faţa şi nici dacă în mâna dreaptă avea sau nu un revolver. După alte câteva secunde, germanul păşi din nou, trecu pe lângă el şi se aşeză pe marginea patului. Puse lanterna aprinsă alături şi-l privi pe englez: "Aşează-te. Vreau să vorbim."

"Stewart, ştiu acum că informaţiile pe care mi le-ai dat au fost false, încercările noastre de a lovi ţintele descrise de tine ne-au costat trupe şi tancuri…În plus, aliaţii au declanşat asaltul final asupra oraşului. Nu te acuz de nimic şi nu sunt furios: ai procedat aşa cum aş fi făcut-o şi eu. Din acest infern de explozii, gloanţe, schije şi sânge, noi nu putem câştiga. Putem rezista încă, dar nu vom câştiga. O veţi face voi şi ai avut o contribuţie importantă …". Gerhard îi întinse lanterna şi un revolver: "Din acest moment mă consider prizonierul tău. Mă poţi împuşca chiar acum şi scăpa în hainele mele, oricum, clădirea nu mai este păzită. Da, poate că ar fi mai bine, fiindcă nu voi vorbi la interogatoriu. Am învăţat asta de la tine….Ţi-am făcut mult rău, însă am avut motivele noastre, aşa cum şi tu ai avut intenţiile tale când ai venit cu avionul. Tot ce am putut face pentru tine a fost să mă opun să fii trimis într-un lagăr din Polonia, aşa cum s-a întâmplat cu toţi ceilalţi prizonieri. Nu ai mai fi ieşit niciodată de acolo. Nu ştiu de ce am făcut asta, englezule, poate că am sperat că-mi vei spune adevărul…".

Aşezaţi umăr lângă umăr, pe patul sărăcăcios din scânduri, cei doi se priviră: englezul nu putea crede că spusele lui Gerhard sunt adevărate. Începea să-l recunoască pe Pierre în felul cum vorbea germanul, dar încă nu avea încredere în acesta. Ridică arma din palma întinsă, îi verifică încărcătorul, apoi lanterna şi lumină chipul celuilalt. Gerhard nu mai avea nimic din duritatea şi autoritatea de mai devreme, de pe hol, când îşi dăduse în vileag adevărata identitate. Obosit, cu hainele rupte şi prăfuite, germanul venise să i se predea.

Neştiind cum să reacţioneze, neaşteptându-se defel la un astfel de deznodământ, Stewart îi înapoie lanterna: "Adu-mi nişte apă şi câteva haine.". Fără nici un cuvânt, Gerhard se ridică şi ieşi, iar englezul avu o pornire să-l urmeze: "Nu, sunt sigur că se va întoarce.". Într-adevăr, câteva minute mai târziu, germanul reveni cu câteva merinde, apă şi două mantale.

Îmbrăcaţi în hainele militare, cei doi ofiţeri părăsiră celula. Stewart privi încă o dată, la lumina galbenă a lanternei, locul din care nu-şi închipuise că va ieşi vreodată, apoi îl urmă pe Gerhard. Departe de a-l obliga să-l păzească, germanul îl călăuzi cu atenţie afară din clădire, apoi îl urmă spre liniile aliate.

A doua zi, pe 10 iulie, Caenul era, cel puţin teoretic, în mâinile trupelor generalului Montgomery. Luptele au continuat, totuşi, până pe 21 iulie când o ofensivă a trei divizii de blindate britanice a dus la eliminarea ultimelor focare de rezistenţă germană din Caen şi din împrejurimi.

În primii ani după război, Gerhard a fost eliberat, alături de alţi ofiţeri germani. Deşi interogat în prizonierat, nu a vorbit niciodată, poate că nici nu ştia prea multe sau poate că aşa îi promisese englezului. Oricum, mulţi ani după aceea, până la decesul său în 1984, Gerhard şi Stewart şi-au trimis scrisori şi s-au întâlnit de câteva ori la unele convenţii militare ale veteranilor. De fiecare dată s-au privit în ochi şi şi-au strâns bărbăteşte mâna. Fiecare scrisoare începea cu acelaşi cuvânt: "Camarade".