luni, 24 decembrie 2007

Inventatorul

Reuşi să termine toate calculele, dar rezolvarea problemei îi luase puţin mai mult timp decât preconizase. Zâmbi satisfăcut, revăzu rezultatele, ajunsese la soluţia corectă. O lună de muncă asiduă, multe frământări şi nereuşite de moment, piedici de tot felul, dar e gata, în sfârşit e gata. "Iată ce înseamnă să reuşeşti" îşi spuse în gând şi închise ochii pentru o clipă .... se gândi ... departe.
Lucra pentru o agenţie guvernamentală, proiectele veneau unul după altul, abia reuşea să termine unul, că imediat primea altul care necesita o rezolvare imediată. Era aşa de obosit, nici nu mai ţinea minte de când nu mai plecase la munte cu familia, sau...chiar de când nu mai ieşise din casă. Lucra necontenit de luni de zile, poate un an, cine mai ştie ? Toţi se bazează pe cunoştinţele lui să rezolve problemele. I s-a spus că sunt de importanţă crucială pentru naţiune, poate pentru omenire...Vorbe, numai vorbe, sigur, este recunoscut ca mare inventator şi om de ştiinţă. Privi în jurul său, pe pereţi sunt toate diplomele lui. Un val de căldură plăcută şi satisfacţie îl cuprinseră, da, acolo e munca lui, rod al numeroaselor nopţi nedormite şi, de ce nu, al inteligenţei sale.
Pe birou, pozele fetiţei şi soţiei, surâzătoare, aşa cum le ştia dintotdeauna. Şi, totuşi...ceva se schimbase cu ele de la accident. La această amintire îl străpunse un fior rece, rememoră înfrigurat momentele de coşmar când derapase cu maşina pe o pantă a unei şosele de munte, în iarna aceea voiau să ajungă la cabana fratelui său. Impactul cu parapetul de beton a fost deosebit de puternic, s-au răsturnat de câteva ori, iar el şi-a pierdut cunoştinţa. S-a trezit mai târziu pe un pat de spital când doctorii i-au spus că vor face orice să îl salveze fiindcă toţi au nevoie de el, pierderea sa nefiind o opţiune. Îşi simţea trupul zdrobit sub greutatea maşinii, dar avea încredere în echipa medicală, ştia că sunt cei mai buni.
În spital au început visele. Fiecare operaţie era urmată de vise, unele plăcute, altele coşmaruri, din care se trezea acoperit de o transpiraţie rece. În spital reuşi să afle câte ceva de soţie şi de fetiţă. Toţi au refuzat să-i spună despre situaţia lor reală, repetându-i necontenit că el este principala prioritate a echipei, că viaţa lui contează cel mai mult. Ele erau bine, l-au vizitat de câteva ori, dar mult mai târziu, când starea lui de sănătate i-a permis acest efort. Observă de la început ceva schimbat la ele când l-au vizitat. Suportase prea multe operaţii, însă începuse deja să se refacă. Încercă să-şi amintească momentul accidentului, trecuseră doi ani, poate trei, cine mai ştie...?
Şi iată-l acum: refăcut complet, cu o putere de muncă extraordinară, cum nu avusese niciodată în carieră. Dintotdeauna a fost pasionat de ştiinţă, din liceu crease fel de fel de aparate care, în scurt timp, au atras atenţia conducerii. A fost trimis la cea mai bună universitate tehnică din lume, parcursul său ca student fiind unul sclipitor. În facultate îşi cunoscuse şi soţia, a fost dragoste la prima vedere. S-a angajat imediat după licenţă la această agenţie guvernamentală, dar a lucrat şi ca profesor şi cercetător în diferite proiecte, ori de câte ori i-a fost solicitată părerea. Reuşea întotdeauna să rezolve chiar şi cele mai dificile probleme, soluţiile sale fiind subiectul a numeroase articole şi cărţi. Recunocut pe plan naţional şi internaţional, ajunsese în apogeul carierei când a avut acel accident cumplit.
Şi-a revenit şi are din nou multe proiecte în lucru, însă ştia că în ultima vreme îşi neglijase familia. De multe ori a zis că acesta e ultimul proiect, că îşi va lua o vacanţă, că se va odihni, că va încerca să-şi reapropie soţia şi fetiţa. Plecate de ceva vreme la o soră a soţiei, ţinea destul de rar legătura cu ele, însă le auzea din când în cînd vocea din cele câteva înregistrări pe care le aveau împreună.
Se ridică de la birou şi gândi că ar trebui să se culce, mâine trebuie să primească un nou proiect important. Aproape în fiecare noapte visa....cele mai multe vise fiind cu familia aflată departe, se vedea pe pârtia de schi alături de fetiţă sau pe ringul de dans strângând în braţe trupul subţire al soţiei. Ce dor îi era de ele, da, trebuie să le vadă cât mai curând. Dar mai are câteva proiecte şi apoi vor pleca împreună în vacanţă. Se simţea aşa de singur în toată casa aceasta mare. Tresări...crezu că a auzit o uşă deschizându-se. Privi în josul scărilor, ascultă cu atenţie, dar, desigur, i s-a părut. Înainte de culcare lua întotdeauna cina, cineva venea în timpul zilei şi îi pregătea masa, fără să îl deranjeze. Aşa era şi în seara aceasta, mâncarea îl aştepta caldă pe masă. Se aşeză, începu să manânce din excelentele preparate culinare, apoi gândi zâmbind: "Măcar cu bucuria asta am rămas".
Cei doi bărbaţi închiseră uşor uşa în urma lor, apoi cel mai în vârstă aprinse o lumină difuză de pe perete. Aşeză servieta pe masă şi se apropie de aparate, făcând un semn discret tânărului: "Să nu vorbeşti tare, cred că ne poate auzi". Tânărul se conformă, rămase în centrul camerei şi îşi privi tatăl cum injectează diferite substanţe în tuburile conectate la vasul în care se afla creierul, apoi îndrăzni să-l întrebe: "Ce faci tată ? Ce este cu aceste injecţii ?". "I-am adus cina şi îi pregătesc ceva frumos să viseze până când cei de la Centru vor decide să-i implementeze din nou familia în viaţa sa.". "Păi, tată, asta nu este viaţă, îi ţineţi creierul legat de aceste aparate să lucreze pentru voi. Nu are şi el dreptul la o decizie în acest sens ?". "Ba da, fiule, ar trebui să aibă, dar el este cel mai important inventator din ultimii 200 de ani de când Centrul nostru îl are în grijă. Şi, nu uita, datorită lui poţi merge din nou". "Da, tată, ştiu şi îi mulţumesc pentru tot. De aceea am şi venit aici să îl cunosc personal...".

luni, 10 decembrie 2007

Aşteptare

Privi încă o dată ceasul, se făcuse târziu, ei ar fi trebuit să vină până acum, ce se întâmplă de întârzie ? Sigur, nu aveau chiar o oră exactă la care să ajungă la el, dar cât să mai aştepte ? Îşi schimbă poziţia pe scaun şi mai aruncă o privire către uşă...nimic. Savurase pe de-a întregul cina, friptura a fost grozavă, chiar se gândi să transmită complimente bucătarului, i-a pregătit-o exact aşa cum o ceruse.
Ridică paharul cu vin în dreptul ochilor, îl clătină uşor şi remarcă frumoasa nuanţă, uşor sângerie, a licorii. Ascultă cu atenţie...i se păru că aude paşi. Dar nu, nu sunt ei, pentru moment emoţia îi urcase un nod în gât şi pulsul i se acceleră. Îşi stăpâni cu greu un tremur al mâinilor şi simţi un sentiment de nedumerire şi revoltă: oare de ce întârzie, nu-şi dau seama că el îi aşteaptă ? De ce îl ţin de atât timp în tensiune ?
Făcu câţiva paşi prin cameră, se opri şi ascultă ploaia cum cade pe acoperişul din tablă. Oare când începuse să plouă ? Zgomotul ritmic şi plăcut al ploii avu darul să îl mai liniştească. Se întoarse la masă şi se aşeză, privi din nou ceasul.
Trecuse demult ora la care trebuiau să fie aici. Poate că au, totuşi, un motiv întemeiat, poate că au fost reţinuţi cu vreo problemă, sau...poate că este chiar el cauza întârzierii. Oricum, mult nu mai puteau întârzia şi atunci va merge cu ei. La acest gând îl încercă din nou o emoţie puternică, i se păru aproape incredibil că va trebui să meargă cu ei. El, da, tocmai el...şi de ce ?
Încercă să-şi amintească ce se întâmplase în ziua aceea… Deşi totul îi era proaspăt în minte, fiindcă numai la asta se gândise în ultimul timp, nu reuşi să-şi dea seama unde îi fusese locul în tot ce se întâmplase. Chipuri, fraze rostite, unele lăsate neterminate, zgomot, da, mult zgomot şi praf, lumini, toate i se amestecaseră în memorie. Stătea de câteva ore pe acel scaun şi mai ştia ce să creadă, nu reuşi să-şi adune gândurile pentru a ordona toate evenimentele...
Când au venit prima dată la el şi au discutat, nu şi-a închipuit că va ajunge să îi cunoască atât de bine. Şi, sincer, nici nu şi-a dorit acest lucru. Întâi au vorbit ei, i-au arătat câteva hârtii şi fotografii. Apoi ar fi trebuit să vorbească el, dar prea multe nu a putut să le spună, oricât au insistat. Mai târziu a mers cu ei şi iată că acum trebuie să-i aştepte. Dar, oare, vor veni tot ei sau, poate, vor fi alţii ? Ridică din umeri şi-şi răsfrânse a nepăsare buza de jos. Important e să vină, indiferent cine. Poate că-i vor explica şi motivul întârzierii.
În definitiv, le spusese totul din punctul lui de vedere, dar se pare că ei nu au reuşit să-l înţeleagă. Foarte bine...el avea dreptate, asta îi era clar, dar se pare că a contat mai mult părerea lor. Până la urmă se luase o hotărâre, iar acum el trebuie să aştepte.
În sfârşit, un bărbat deschise uşa şi îi făcu semn să-l urmeze. Privi la cei care îl aşteptau pe culoar, dar nu reuşi să desluşească nimic pe chipurile lor. Oricum, nu erau ei, nu îi cunoştea pe noii veniţi şi nu îndrăzni să-i întrebe de ce au întârziat. Se mulţumi doar să se ridice de la masă şi să-i privească în ochi, parcă pentru a le citi gândurile, însă privirea lui se lovi de fiecare dată de câte o privire rece, ca de sticlă. Nu i se păru nimic neobişnuit în asta, îşi îndreptă spatele şi porni spre capătul holului.
Pe uşa aceea din capăt ştia că trebuie să intre, acolo aşteptase să ajungă. Încercase în mai multe rânduri să-şi închipuie interiorul camerei respective şi, mai ales ce va face când va fi invitat să ia loc.
Mai făcu câţiva paşi, dar tresări şi se opri. Cineva deschisese uşa, ieşise cu câteva documente într-o mapă şi, până să o închidă la loc, zări scaunul electric. A fost de-ajuns o fracţiune de secundă şi o singură imagine pentru a înţelege. Ştia sentinţa, o aflase cu ceva timp în urmă, o atacase în recurs, aproape că se împăcase cu ideea, însă, acum, în faţa realităţii, totul i se păru altfel. Şovăi câteva clipe, apoi porni din nou. Cei din spatele lui au înţeles, probabil, situaţia şi nu l-au împins, aşa cum auzise că se mai întâmplă.
Ajunse în faţa uşii, ştia că dincolo de ea îşi va pierde toate speranţele, că viaţa lui va deveni subiect de statistică. Şi pentru ce ? Era nevinovat, avusese ghinionul să se afle acolo în momentul exploziei. Sigur că nu el declanşase detonatorul, dar când s-a trezit din leşin îl ţinea în mână ! Altcineva, nu el, apăsase butonul...dar cum să dovedească asta ? Acum era prea târziu...Totul a fost de la bun început împotriva lui. În faţa fotografiilor a trebuit să se resemneze, dar a avut demnitatea de a nu recunoaşte ceva ce nu făcuse. Trase aer în piept şi apucă mânerul uşii, dar simţi o mână pe umăr. Se întoarse nedumerit, era unul dintre bărbaţii care îl însoţiseră de la celulă: "Nu, pe acolo ar fi trebuit să intri acum o oră. Cred că ai noroc. Vino, avem ceva să-ţi comunicăm".
În camera alăturată, la masă îi recunoscu pe cei care îl anchetaseră. Discutau aprins şi aproape că nu observară intrarea lui. A fost invitat să ia loc, zâmbi, scaunul în care se aşezase era mult mai confortabil decât celălalt. Află că în urma apariţiei unor noi probe, cazul său se va rejudeca, până atunci pedeapsa se amână, iar el se va întoarce în pavilionul în care a mai fost închis. Se ridică uşor nedumerit şi nu ştiu ce să creadă. Avocatul său veni să-l încurajeze, iar el îi strânse mâna şi îi mulţumi.
Află mai târziu şi că opinia publică a cerut comutarea pedepsei capitale în închisoare pe viaţă. Acum aveau un nou caz şi un nou judecător. Un an mai târziu, justiţia îl eliberă, ridicându-i toate capetele de acuzare, însă adevăratul făptaş nu a fost găsit niciodată.

marți, 4 decembrie 2007

Vivienne

Îşi aranjă rapid părul şi netezi o cută a rochiei de seară. Întârziase deja, iar taxiul aştepta de câteva minute. Trebuia să ajungă cât mai repede, altfel putea rata întâlnirea. O aşteptase de prea mult timp, făcând zeci de planuri. Un nor de parfum dulce îi pluti pentru o clipă în păr, zâmbi cu superioritate în oglindă, apoi îşi admiră splendoarea trupului scoasă şi mai mult în evidenţă de linia rochiei. Privi pentru ultima oară interiorul poşetei, rememoră fiecare amănunt al întâlnirii, luă de pe masă cheile, mănuşile fine de piele şi ieşi în grabă din apartament.
Dădu taximetristului adresa restaurantului, apoi se cufundă în gânduri, aşezându-se în colţul întunecat al banchetei din spate, evitând să fie privită de acesta. Nu vorbiră nimic până la destinaţie, ea nu avea acest obicei, iar figura şoferului nu i s-a părut deschisă la conversaţii.
Întâlnirea era cam nepotrivită, îl cunoscuse pe Steve cu aproape o lună în urmă, câteva minute la o recepţie. N-au avut timp să-şi vorbească prea mult, ea îl atinse din greşeală cu poşeta, iar garda lui de corp o apucase strâns de mână, îndepărtând-o. Mănuşile şi poşeta îi căzură pe covor, dar, aceasta fiind aproape închisă, nu i se împrăştie conţinutul. Era ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat, un fior rece o străpunse, situaţia era şi aşa destul de jenantă, dar Steve observase imediat gestul, veni aproape de ea şi o ajută să le ridice.
"Vă rog să îl scuzaţi pe Mark, şi-a făcut doar datoria. Nu trebuia să îşi ia aşa de în serios munca acum, mai ales când o femeie frumosă mă atinge, chiar şi din greşeală". Râde şi îi întinse mâna: "Eu sunt Steve, gazda dumneavoastră din această seară...".
Femeia îl privi câteva secunde, se înroşi, apoi răspunse: "Vivienne...îmi face plăcere să vă cunosc domnule....iertaţi-mi, vă rog neatenţia...". "Vivienne ? Aveţi un nume foarte frumos domnişoară, francez, aş putea spune
?". "Poate că da, poate că nu domnule...". "Îmi permiteţi să vă ofer o cafea ? Vă pot răpi câteva minute domnişoară ?". "Nu, nu acum domnule, este prea multă lume aici şi sunt sigură că aveţi destule atribuţii de gazdă. Poate altă dată, cine ştie...". Îi zâmbi şi îi întinse mâna, iar Steve o privi îndelung: "Când pot să vă revăd domnişoară, cum pot să vă găsesc ?". "O voi face eu domnule, curând". "Bine domnişoară, vă înţeleg reţinerea, aştept să vă revăd, iată cartea mea de vizită...".
În săptămânile care au trecut s-a gândit serios la această întâlnire, a dorit de nenumărate ori să îl sune, dar nu s-a simţit pregătită. În plus, a fost câteva zile plecată cu afaceri în Europa. Permanent are ceva de rezolvat, afaceri care nu suportă amânare, oameni pe care trebuie să îi întâlnească, mereu între două avioane, abia dacă poate să îşi facă timp şi pentru ea. Bani...da, are, dar e fericită ?
Privi din maşină la magazinele pline de lumini...la oamenii care trec grăbiţi pe trotuar. Destine....le putea citi bucuria sau tristeţea, erau ca o carte deschisă în faţa ei. Avea acest dar, de a înţelege starea sufletească a celuilalt, poate că şi din acest motiv a fost angajată. În anii care au trecut ajunsese cea mai bună din grup, toţi îi cunoşteau abilităţile, o respectau, datorită inteligenţei şi frumuseţii native sau, poate, fiindcă a ştiut să îi ţină la distanţă. A primit întotdeauna sarcinile cele mai grele, la care alţii au dat greş, dar ea le-a rezolvat aproape imediat, fără a părea că face vreun efort.
Maşina opri la un stop, femeia se uită la ceas, se făcuse târziu, chipul i se întunecă...trebuie să ajungă imediat, e posibil ca Steve să fi plecat deja...
Intră grăbită în restaurant, îl observă la o masă, chipul i se lumină imediat şi se îndreptă spre el.
"Scuzaţi-mă, domnule, îmi pare rău că am întârziat…nu se va mai repeta…". "Nu face nimic domnişoară, vă rog, luaţi loc..un pahar de vin, înainte de cină ? ... Eu am servit ceva, imi daţi voie să vă recomand ... Este excelent...". Îl privi îndelung, aprecie vârsta bărbatului în jur de 35 de ani, puternic, cu alură de sportiv. Era diferit de ceilalţi, îi privi cu atenţie mâinile, ţinuta hainelor, gulerul perfect călcat al cămăşii.
Îl plăcu la prima vedere, Steve încerca să îi atragă cumva atenţia vorbind şi zâmbind. Parfumul ei îl învălui ca o dulce promisiune...gustă din vinul pus în pahar, se aplecă peste masă şi îl întrebă privindu-l în ochi: "Nu aţi dori să mergem în altă parte domnule ? Aici e prea multă lume care vă cunoaşte şi vă priveşte, mă simt puţin stânjenită". "Sigur domnişoară, putem pleca, am un apartament în apropiere, dar nu vreau să credeţi că nu sunt un gentleman...". "Nu, domnule, sigur, am încredere în dumneavoastră, dar nu vreau ca el să vină cu noi". Nemişcat, la câţiva paşi în spate, Mark o privi neutru. Femeia îi zâmbi, iar când Steve aprobă din cap, se ridică şi ieşi la braţul său. Privi cu coada ochiului în spate să vadă dacă Mark îi urmează, însă acesta rămase în cadrul uşii restaurantului.
"Fumaţi domnule ?". "În seara asta, da, pentru dumneavoastră...". Aprinse două ţigări subţiri, le pufăi jucăuş pe amândouă, iar una i-o întinse bărbatului. Steve coborâ puţin geamul maşinii şi prinse între buze ţigara întinsă. Simţi gustul rujului, privi femeia şi murmură: "Da....Vivienne e nume franţuzesc, nu-i aşa, domnişoară ?". "Poate că da, poate că nu domnule..."."Eu cred că este, sunteţi foarte frumoasă domnişoară".
Deşi apartamentul în care o conduse era deosebit de spaţios, mobilat cu gust şi luminat, femeia se simţi uşor în nesiguranţă pentru câteva clipe. Steve intră în urma ei, încuie uşa, apoi se îndreptă către barul din camera de zi. Atinse din mers o tastă a telecomenzii, iar camera se umplu imediat de muzică. "Vă place jazz-ul domnişoară ? Vă pot oferi ceva de băut ? Vă rog, intraţi, sper să vă simţiţi bine la mine". "Da, domnule, sigur...".
În spatele lui, femeia deschise poşeta, metalul revolverului sclipi în spoturile de lumină. Trase rapid şi fără să clipească două focuri, Steve se prăbuşi, iar amortizorul preluă cea mai mare parte a zgomotului împuşcăturilor.

Privi bărbatul întins pe podea şi zâmbi cu superioritate ca mai devreme în oglindă: "Vivienne e nume franţuzesc, da, domnule". Îşi puse mănuşile, stinse luminile, fără a opri, însă, muzica. Ieşi, încuie uşa, strecură cheile în buzunar, apoi se grăbi să coboare. Avea un avion la care trebuia să ajungă. Cecul pentru Steve îl va încasa mâine dimineaţă.

Loading...