Inventatorul

Reuşi să termine toate calculele, dar rezolvarea problemei îi luase puţin mai mult timp decât preconizase. Zâmbi satisfăcut, revăzu rezultatele, ajunsese la soluţia corectă. O lună de muncă asiduă, multe frământări şi nereuşite de moment, piedici de tot felul, dar e gata, în sfârşit e gata. "Iată ce înseamnă să reuşeşti" îşi spuse în gând şi închise ochii pentru o clipă .... se gândi ... departe.
Lucra pentru o agenţie guvernamentală, proiectele veneau unul după altul, abia reuşea să termine unul, că imediat primea altul care necesita o rezolvare imediată. Era aşa de obosit, nici nu mai ţinea minte de când nu mai plecase la munte cu familia, sau...chiar de când nu mai ieşise din casă. Lucra necontenit de luni de zile, poate un an, cine mai ştie ? Toţi se bazează pe cunoştinţele lui să rezolve problemele. I s-a spus că sunt de importanţă crucială pentru naţiune, poate pentru omenire...Vorbe, numai vorbe, sigur, este recunoscut ca mare inventator şi om de ştiinţă. Privi în jurul său, pe pereţi sunt toate diplomele lui. Un val de căldură plăcută şi satisfacţie îl cuprinseră, da, acolo e munca lui, rod al numeroaselor nopţi nedormite şi, de ce nu, al inteligenţei sale.
Pe birou, pozele fetiţei şi soţiei, surâzătoare, aşa cum le ştia dintotdeauna. Şi, totuşi...ceva se schimbase cu ele de la accident. La această amintire îl străpunse un fior rece, rememoră înfrigurat momentele de coşmar când derapase cu maşina pe o pantă a unei şosele de munte, în iarna aceea voiau să ajungă la cabana fratelui său. Impactul cu parapetul de beton a fost deosebit de puternic, s-au răsturnat de câteva ori, iar el şi-a pierdut cunoştinţa. S-a trezit mai târziu pe un pat de spital când doctorii i-au spus că vor face orice să îl salveze fiindcă toţi au nevoie de el, pierderea sa nefiind o opţiune. Îşi simţea trupul zdrobit sub greutatea maşinii, dar avea încredere în echipa medicală, ştia că sunt cei mai buni.
În spital au început visele. Fiecare operaţie era urmată de vise, unele plăcute, altele coşmaruri, din care se trezea acoperit de o transpiraţie rece. În spital reuşi să afle câte ceva de soţie şi de fetiţă. Toţi au refuzat să-i spună despre situaţia lor reală, repetându-i necontenit că el este principala prioritate a echipei, că viaţa lui contează cel mai mult. Ele erau bine, l-au vizitat de câteva ori, dar mult mai târziu, când starea lui de sănătate i-a permis acest efort. Observă de la început ceva schimbat la ele când l-au vizitat. Suportase prea multe operaţii, însă începuse deja să se refacă. Încercă să-şi amintească momentul accidentului, trecuseră doi ani, poate trei, cine mai ştie...?
Şi iată-l acum: refăcut complet, cu o putere de muncă extraordinară, cum nu avusese niciodată în carieră. Dintotdeauna a fost pasionat de ştiinţă, din liceu crease fel de fel de aparate care, în scurt timp, au atras atenţia conducerii. A fost trimis la cea mai bună universitate tehnică din lume, parcursul său ca student fiind unul sclipitor. În facultate îşi cunoscuse şi soţia, a fost dragoste la prima vedere. S-a angajat imediat după licenţă la această agenţie guvernamentală, dar a lucrat şi ca profesor şi cercetător în diferite proiecte, ori de câte ori i-a fost solicitată părerea. Reuşea întotdeauna să rezolve chiar şi cele mai dificile probleme, soluţiile sale fiind subiectul a numeroase articole şi cărţi. Recunocut pe plan naţional şi internaţional, ajunsese în apogeul carierei când a avut acel accident cumplit.
Şi-a revenit şi are din nou multe proiecte în lucru, însă ştia că în ultima vreme îşi neglijase familia. De multe ori a zis că acesta e ultimul proiect, că îşi va lua o vacanţă, că se va odihni, că va încerca să-şi reapropie soţia şi fetiţa. Plecate de ceva vreme la o soră a soţiei, ţinea destul de rar legătura cu ele, însă le auzea din când în cînd vocea din cele câteva înregistrări pe care le aveau împreună.
Se ridică de la birou şi gândi că ar trebui să se culce, mâine trebuie să primească un nou proiect important. Aproape în fiecare noapte visa....cele mai multe vise fiind cu familia aflată departe, se vedea pe pârtia de schi alături de fetiţă sau pe ringul de dans strângând în braţe trupul subţire al soţiei. Ce dor îi era de ele, da, trebuie să le vadă cât mai curând. Dar mai are câteva proiecte şi apoi vor pleca împreună în vacanţă. Se simţea aşa de singur în toată casa aceasta mare. Tresări...crezu că a auzit o uşă deschizându-se. Privi în josul scărilor, ascultă cu atenţie, dar, desigur, i s-a părut. Înainte de culcare lua întotdeauna cina, cineva venea în timpul zilei şi îi pregătea masa, fără să îl deranjeze. Aşa era şi în seara aceasta, mâncarea îl aştepta caldă pe masă. Se aşeză, începu să manânce din excelentele preparate culinare, apoi gândi zâmbind: "Măcar cu bucuria asta am rămas".
Cei doi bărbaţi închiseră uşor uşa în urma lor, apoi cel mai în vârstă aprinse o lumină difuză de pe perete. Aşeză servieta pe masă şi se apropie de aparate, făcând un semn discret tânărului: "Să nu vorbeşti tare, cred că ne poate auzi". Tânărul se conformă, rămase în centrul camerei şi îşi privi tatăl cum injectează diferite substanţe în tuburile conectate la vasul în care se afla creierul, apoi îndrăzni să-l întrebe: "Ce faci tată ? Ce este cu aceste injecţii ?". "I-am adus cina şi îi pregătesc ceva frumos să viseze până când cei de la Centru vor decide să-i implementeze din nou familia în viaţa sa.". "Păi, tată, asta nu este viaţă, îi ţineţi creierul legat de aceste aparate să lucreze pentru voi. Nu are şi el dreptul la o decizie în acest sens ?". "Ba da, fiule, ar trebui să aibă, dar el este cel mai important inventator din ultimii 200 de ani de când Centrul nostru îl are în grijă. Şi, nu uita, datorită lui poţi merge din nou". "Da, tată, ştiu şi îi mulţumesc pentru tot. De aceea am şi venit aici să îl cunosc personal...".

Aşteptare

Privi încă o dată ceasul, se făcuse târziu, ei ar fi trebuit să vină până acum, ce se întâmplă de întârzie ? Sigur, nu aveau chiar o oră exactă la care să ajungă la el, dar cât să mai aştepte ? Îşi schimbă poziţia pe scaun şi mai aruncă o privire către uşă...nimic. Savurase pe de-a întregul cina, friptura a fost grozavă, chiar se gândi să transmită complimente bucătarului, i-a pregătit-o exact aşa cum o ceruse.
Ridică paharul cu vin în dreptul ochilor, îl clătină uşor şi remarcă frumoasa nuanţă, uşor sângerie, a licorii. Ascultă cu atenţie...i se păru că aude paşi. Dar nu, nu sunt ei, pentru moment emoţia îi urcase un nod în gât şi pulsul i se acceleră. Îşi stăpâni cu greu un tremur al mâinilor şi simţi un sentiment de nedumerire şi revoltă: oare de ce întârzie, nu-şi dau seama că el îi aşteaptă ? De ce îl ţin de atât timp în tensiune ?
Făcu câţiva paşi prin cameră, se opri şi ascultă ploaia cum cade pe acoperişul din tablă. Oare când începuse să plouă ? Zgomotul ritmic şi plăcut al ploii avu darul să îl mai liniştească. Se întoarse la masă şi se aşeză, privi din nou ceasul.
Trecuse demult ora la care trebuiau să fie aici. Poate că au, totuşi, un motiv întemeiat, poate că au fost reţinuţi cu vreo problemă, sau...poate că este chiar el cauza întârzierii. Oricum, mult nu mai puteau întârzia şi atunci va merge cu ei. La acest gând îl încercă din nou o emoţie puternică, i se păru aproape incredibil că va trebui să meargă cu ei. El, da, tocmai el...şi de ce ?
Încercă să-şi amintească ce se întâmplase în ziua aceea… Deşi totul îi era proaspăt în minte, fiindcă numai la asta se gândise în ultimul timp, nu reuşi să-şi dea seama unde îi fusese locul în tot ce se întâmplase. Chipuri, fraze rostite, unele lăsate neterminate, zgomot, da, mult zgomot şi praf, lumini, toate i se amestecaseră în memorie. Stătea de câteva ore pe acel scaun şi mai ştia ce să creadă, nu reuşi să-şi adune gândurile pentru a ordona toate evenimentele...
Când au venit prima dată la el şi au discutat, nu şi-a închipuit că va ajunge să îi cunoască atât de bine. Şi, sincer, nici nu şi-a dorit acest lucru. Întâi au vorbit ei, i-au arătat câteva hârtii şi fotografii. Apoi ar fi trebuit să vorbească el, dar prea multe nu a putut să le spună, oricât au insistat. Mai târziu a mers cu ei şi iată că acum trebuie să-i aştepte. Dar, oare, vor veni tot ei sau, poate, vor fi alţii ? Ridică din umeri şi-şi răsfrânse a nepăsare buza de jos. Important e să vină, indiferent cine. Poate că-i vor explica şi motivul întârzierii.
În definitiv, le spusese totul din punctul lui de vedere, dar se pare că ei nu au reuşit să-l înţeleagă. Foarte bine...el avea dreptate, asta îi era clar, dar se pare că a contat mai mult părerea lor. Până la urmă se luase o hotărâre, iar acum el trebuie să aştepte.
În sfârşit, un bărbat deschise uşa şi îi făcu semn să-l urmeze. Privi la cei care îl aşteptau pe culoar, dar nu reuşi să desluşească nimic pe chipurile lor. Oricum, nu erau ei, nu îi cunoştea pe noii veniţi şi nu îndrăzni să-i întrebe de ce au întârziat. Se mulţumi doar să se ridice de la masă şi să-i privească în ochi, parcă pentru a le citi gândurile, însă privirea lui se lovi de fiecare dată de câte o privire rece, ca de sticlă. Nu i se păru nimic neobişnuit în asta, îşi îndreptă spatele şi porni spre capătul holului.
Pe uşa aceea din capăt ştia că trebuie să intre, acolo aşteptase să ajungă. Încercase în mai multe rânduri să-şi închipuie interiorul camerei respective şi, mai ales ce va face când va fi invitat să ia loc.
Mai făcu câţiva paşi, dar tresări şi se opri. Cineva deschisese uşa, ieşise cu câteva documente într-o mapă şi, până să o închidă la loc, zări scaunul electric. A fost de-ajuns o fracţiune de secundă şi o singură imagine pentru a înţelege. Ştia sentinţa, o aflase cu ceva timp în urmă, o atacase în recurs, aproape că se împăcase cu ideea, însă, acum, în faţa realităţii, totul i se păru altfel. Şovăi câteva clipe, apoi porni din nou. Cei din spatele lui au înţeles, probabil, situaţia şi nu l-au împins, aşa cum auzise că se mai întâmplă.
Ajunse în faţa uşii, ştia că dincolo de ea îşi va pierde toate speranţele, că viaţa lui va deveni subiect de statistică. Şi pentru ce ? Era nevinovat, avusese ghinionul să se afle acolo în momentul exploziei. Sigur că nu el declanşase detonatorul, dar când s-a trezit din leşin îl ţinea în mână ! Altcineva, nu el, apăsase butonul...dar cum să dovedească asta ? Acum era prea târziu...Totul a fost de la bun început împotriva lui. În faţa fotografiilor a trebuit să se resemneze, dar a avut demnitatea de a nu recunoaşte ceva ce nu făcuse. Trase aer în piept şi apucă mânerul uşii, dar simţi o mână pe umăr. Se întoarse nedumerit, era unul dintre bărbaţii care îl însoţiseră de la celulă: "Nu, pe acolo ar fi trebuit să intri acum o oră. Cred că ai noroc. Vino, avem ceva să-ţi comunicăm".
În camera alăturată, la masă îi recunoscu pe cei care îl anchetaseră. Discutau aprins şi aproape că nu observară intrarea lui. A fost invitat să ia loc, zâmbi, scaunul în care se aşezase era mult mai confortabil decât celălalt. Află că în urma apariţiei unor noi probe, cazul său se va rejudeca, până atunci pedeapsa se amână, iar el se va întoarce în pavilionul în care a mai fost închis. Se ridică uşor nedumerit şi nu ştiu ce să creadă. Avocatul său veni să-l încurajeze, iar el îi strânse mâna şi îi mulţumi.
Află mai târziu şi că opinia publică a cerut comutarea pedepsei capitale în închisoare pe viaţă. Acum aveau un nou caz şi un nou judecător. Un an mai târziu, justiţia îl eliberă, ridicându-i toate capetele de acuzare, însă adevăratul făptaş nu a fost găsit niciodată.

Vivienne

Îşi aranjă rapid părul şi netezi o cută a rochiei de seară. Întârziase deja, iar taxiul aştepta de câteva minute. Trebuia să ajungă cât mai repede, altfel putea rata întâlnirea. O aşteptase de prea mult timp, făcând zeci de planuri. Un nor de parfum dulce îi pluti pentru o clipă în păr, zâmbi cu superioritate în oglindă, apoi îşi admiră splendoarea trupului scoasă şi mai mult în evidenţă de linia rochiei. Privi pentru ultima oară interiorul poşetei, rememoră fiecare amănunt al întâlnirii, luă de pe masă cheile, mănuşile fine de piele şi ieşi în grabă din apartament.
Dădu taximetristului adresa restaurantului, apoi se cufundă în gânduri, aşezându-se în colţul întunecat al banchetei din spate, evitând să fie privită de acesta. Nu vorbiră nimic până la destinaţie, ea nu avea acest obicei, iar figura şoferului nu i s-a părut deschisă la conversaţii.
Întâlnirea era cam nepotrivită, îl cunoscuse pe Steve cu aproape o lună în urmă, câteva minute la o recepţie. N-au avut timp să-şi vorbească prea mult, ea îl atinse din greşeală cu poşeta, iar garda lui de corp o apucase strâns de mână, îndepărtând-o. Mănuşile şi poşeta îi căzură pe covor, dar, aceasta fiind aproape închisă, nu i se împrăştie conţinutul. Era ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat, un fior rece o străpunse, situaţia era şi aşa destul de jenantă, dar Steve observase imediat gestul, veni aproape de ea şi o ajută să le ridice.
"Vă rog să îl scuzaţi pe Mark, şi-a făcut doar datoria. Nu trebuia să îşi ia aşa de în serios munca acum, mai ales când o femeie frumosă mă atinge, chiar şi din greşeală". Râde şi îi întinse mâna: "Eu sunt Steve, gazda dumneavoastră din această seară...".
Femeia îl privi câteva secunde, se înroşi, apoi răspunse: "Vivienne...îmi face plăcere să vă cunosc domnule....iertaţi-mi, vă rog neatenţia...". "Vivienne ? Aveţi un nume foarte frumos domnişoară, francez, aş putea spune ?". "Poate că da, poate că nu domnule...". "Îmi permiteţi să vă ofer o cafea ? Vă pot răpi câteva minute domnişoară ?". "Nu, nu acum domnule, este prea multă lume aici şi sunt sigură că aveţi destule atribuţii de gazdă. Poate altă dată, cine ştie...". Îi zâmbi şi îi întinse mâna, iar Steve o privi îndelung: "Când pot să vă revăd domnişoară, cum pot să vă găsesc ?". "O voi face eu domnule, curând". "Bine domnişoară, vă înţeleg reţinerea, aştept să vă revăd, iată cartea mea de vizită...".
În săptămânile care au trecut s-a gândit serios la această întâlnire, a dorit de nenumărate ori să îl sune, dar nu s-a simţit pregătită. În plus, a fost câteva zile plecată cu afaceri în Europa. Permanent are ceva de rezolvat, afaceri care nu suportă amânare, oameni pe care trebuie să îi întâlnească, mereu între două avioane, abia dacă poate să îşi facă timp şi pentru ea. Bani...da, are, dar e fericită ?
Privi din maşină la magazinele pline de lumini...la oamenii care trec grăbiţi pe trotuar. Destine....le putea citi bucuria sau tristeţea, erau ca o carte deschisă în faţa ei. Avea acest dar, de a înţelege starea sufletească a celuilalt, poate că şi din acest motiv a fost angajată. În anii care au trecut ajunsese cea mai bună din grup, toţi îi cunoşteau abilităţile, o respectau, datorită inteligenţei şi frumuseţii native sau, poate, fiindcă a ştiut să îi ţină la distanţă. A primit întotdeauna sarcinile cele mai grele, la care alţii au dat greş, dar ea le-a rezolvat aproape imediat, fără a părea că face vreun efort.
Maşina opri la un stop, femeia se uită la ceas, se făcuse târziu, chipul i se întunecă...trebuie să ajungă imediat, e posibil ca Steve să fi plecat deja...
Intră grăbită în restaurant, îl observă la o masă, chipul i se lumină imediat şi se îndreptă spre el. "Scuzaţi-mă, domnule, îmi pare rău că am întârziat…nu se va mai repeta…". "Nu face nimic domnişoară, vă rog, luaţi loc..un pahar de vin, înainte de cină ? ... Eu am servit ceva, imi daţi voie să vă recomand ... Este excelent...". Îl privi îndelung, aprecie vârsta bărbatului în jur de 35 de ani, puternic, cu alură de sportiv. Era diferit de ceilalţi, îi privi cu atenţie mâinile, ţinuta hainelor, gulerul perfect călcat al cămăşii.
Îl plăcu la prima vedere, Steve încerca să îi atragă cumva atenţia vorbind şi zâmbind. Parfumul ei îl învălui ca o dulce promisiune...gustă din vinul pus în pahar, se aplecă peste masă şi îl întrebă privindu-l în ochi: "Nu aţi dori să mergem în altă parte domnule ? Aici e prea multă lume care vă cunoaşte şi vă priveşte, mă simt puţin stânjenită". "Sigur domnişoară, putem pleca, am un apartament în apropiere, dar nu vreau să credeţi că nu sunt un gentleman...". "Nu, domnule, sigur, am încredere în dumneavoastră, dar nu vreau ca el să vină cu noi". Nemişcat, la câţiva paşi în spate, Mark o privi neutru. Femeia îi zâmbi, iar când Steve aprobă din cap, se ridică şi ieşi la braţul său. Privi cu coada ochiului în spate să vadă dacă Mark îi urmează, însă acesta rămase în cadrul uşii restaurantului.
"Fumaţi domnule ?". "În seara asta, da, pentru dumneavoastră...". Aprinse două ţigări subţiri, le pufăi jucăuş pe amândouă, iar una i-o întinse bărbatului. Steve coborâ puţin geamul maşinii şi prinse între buze ţigara întinsă. Simţi gustul rujului, privi femeia şi murmură: "Da....Vivienne e nume franţuzesc, nu-i aşa, domnişoară ?". "Poate că da, poate că nu domnule..."."Eu cred că este, sunteţi foarte frumoasă domnişoară".
Deşi apartamentul în care o conduse era deosebit de spaţios, mobilat cu gust şi luminat, femeia se simţi uşor în nesiguranţă pentru câteva clipe. Steve intră în urma ei, încuie uşa, apoi se îndreptă către barul din camera de zi. Atinse din mers o tastă a telecomenzii, iar camera se umplu imediat de muzică. "Vă place jazz-ul domnişoară ? Vă pot oferi ceva de băut ? Vă rog, intraţi, sper să vă simţiţi bine la mine". "Da, domnule, sigur...".
În spatele lui, femeia deschise poşeta, metalul revolverului sclipi în spoturile de lumină. Trase rapid şi fără să clipească două focuri, Steve se prăbuşi, iar amortizorul preluă cea mai mare parte a zgomotului împuşcăturilor.
Privi bărbatul întins pe podea şi zâmbi cu superioritate ca mai devreme în oglindă: "Vivienne e nume franţuzesc, da, domnule". Îşi puse mănuşile, stinse luminile, fără a opri, însă, muzica. Ieşi, încuie uşa, strecură cheile în buzunar, apoi se grăbi să coboare. Avea un avion la care trebuia să ajungă. Cecul pentru Steve îl va încasa mâine dimineaţă.

Supravieţuitorul

Obuzele căzură toată ziua asupra liniilor româneşti, o ploaie aducătoare de suferinţă şi moarte. Mii de schije se împrăştiaseră în aerul rece al iernii, înfigându-se crud în carnea camarazilor săi şi în pământul îngheţat în care cu greu îşi săpaseră tranşeele. Au plecat la razboi aproape toţi feciorii din satul său din lunca Dunării, tineri, frumoşi, în puterea celor 20 de ani, au lăsat în urmă iubite şi ogorul nearat, dar cu speranţa înfăptuirii Unirii. Li s-a spus că de ei depinde soarta neamului, că acum e momentul de glorie şi sacrificiu pe care trebuie să-l dea pentru Întregire. În anii războiului pieriseră aproape toţi, mulţi în primele atacuri ale inamicului. Măcar au avut noroc să fie trimişi împreună pe front, îşi mai alinau serile amintindu-şi de acasă şi împărţind puţinele merinde primite de la părinţi. Cu un pas înaintea lui căzuse Mircea, secerat de o gură de foc blestemată, sângele îşi făcuse loc prin haina groasă şi înroşise zăpada. Se aplecase deasupra lui, nevrând să creadă adevărul. Fratele cel mare îl protejase mereu, chiar şi acum, îi spusese să alerge numai în spatele său, dar iată că glonţul l-a lovit în piept. Durerea şi neputinţa îl făcură să uite pentru o clipă de tot ce era în jur, urlă de furie şi disperare, dar nimeni nu l-ar fi putut auzi în acel infern de explozii. Îi acoperise trupul cu trupul său, încercând zadarnic să-şi încălzească fratele. Ochii împietriţi ai acestuia îi dădură de înţeles că totul se sfârşise. În acel moment avu un impuls necugetat să se ridice şi să atace la baionetă tranşeele inamice, să-i răzbune moartea. Îşi aminti, însă, de Petre, pentru acesta el devenise acum fratele cel mare, nu, nu, va veni momentul răzbunării. Încercă să-şi tragă fratele căzut înapoi în tranşee, dar renunţă, nu avea atâta putere şi nici timp, din liniile inamice se ridicaseră primele baionete lungi. Da, va aştepta, lasă-i pe ei să vină. Se retrase cu greu pe sub gardurile de sârmă ghimpată. Atacul fusese nechibzuit, începea să se însereze, ceaţa şi fumul exploziilor acoperiseră întreaga vale. Nu şi-a putut privi în ochi fratele cel mic şi nici nu şi-au vorbit, dar îi atinse mâna şi-i arătă sângele de pe mânecă. Sângele lui Mircea, poate că mai era cald încă, îl vedea acolo, întins pe spate, cu ochii deschişi spre cer. Măcar de ar fi putut să-i închidă ochii... Privi lung la Petre, ei doi rămăseseră ultimii dintre feciorii plecaţi din sat. Încordat deasupra armei, cu gulerul paltonului ridicat peste urechi, acesta încremenise în aşteptare. Ce mult se schimbase Petre...vai, Doamne !, era un băieţaş blond, de numai 18 ani când a trebuit să plece, iar mama îi legase la brâu o eşarfă albă să-i poarte noroc. El a fost protejatul familiei, ei...dar ce-l iubea Măriuca.... Nedormit, neras, îngheţat şi înfometat, Petre nu mai avea nimic din cel de odinioară, poate...da, doar ochii albaştri, ca seninul cerului văzut în roua dimineţii. Îşi suflă în palmele îngheţate, verifică arma şi luă în cătare o umbră întunecată. Da, venise ceasul răzbunării. Nu-şi montă baioneta, o înfipse alături de el în pământ, să o aibă la nevoie. Gândi că şi-ar fi dezechilibrat arma la foc şi nu, nu şi-ar fi dorit asta. Toţi îl cunoşteau pentru precizia tirului său, fusese chiar şi decorat de câteva ori pentru acte de curaj. Eh, dar ce folos, fratele său primise glonţul pentru el. Strânse din dinţi cu obidă, se uită în stânga, văzu umbra lui Petre cum se ridică, trage, reîncarcă şi trage din nou. În dreapta sa, mitraliera lor tace, ultimele gloanţe le trăsese înaintea atacului blestemat, cineva trecu în fugă pe lângă el şi urcă peretele şanţului. Un zgomot asurzitor îi străpunse urchile, un val de pământ şi fum îl acoperi, vru să strige şi să tragă, dar puterile îl părăsiră, întinse crispat mâna după baionetă, se întrebă dacă aşa era moartea, închise ochii, gura i se umplu de ceva umed, amar....leşină... Tresări şi tuşi cu putere, îşi şterse cu dosul mâinii pământul de pe faţă, înghiţi cu greu nodul din gât. Se mişcă prudent, căută în ţărână baioneta, îi simţi răceala lamei de oţel, o scoase şi se ridică în genunchi. Nu găsi puşca, dar nici nu acordă prea mare importanţă faptului. În jurul său tranşeele erau pline de trupuri inerte, artileria inamică declanşase ultimul asalt, succedat apoi imediat de atac la baionetă. Doamne ! Unde e Petre ? Unde sunt ai noştri ? Unde e Vasile, unde e Gheorghe ? Unde sunt cu toţii ? Se întoarse către liniile inamice…linişte, probabil că şi acolo fuseseră pierderi. Întuneric. Întuneric şi frig. Se ridică şi căută să vadă dacă e rănit. Nu, se pare că scăpase de această dată, ferit de schije de valul de pământ îngheţat care-l acoperise în momentul exploziei. Petre ! Petre ! Ma auzi, unde eşti ? Petre ? strigă mai mult în şoaptă. Ascultă cu atenţie un răspuns. Petre ! Nimic... Înaintă câţiva paşi spre locul unde stătuse fratele său mai devreme. Gol. Se ridică peste marginea şanţului şi privi spre Mircea. Era acolo, nemişcat, dar ceva îl acoperea, nu putu desluşi ce, dar un ghimpe i se înfipse în inimă. Se târâ cu greu la el, orice zgomot sau mişcare l-ar fi putut descoperi gurii de foc ucigaşe. Era Petre. Trăia, încă trăia ! O răsuflare amestecată cu sânge şi ţărână îi ieşea şuierând din piept. Petre, te poţi mişca ? Te scot de aici, să ne întoarcem în tranşee, să cerem ajutor ! Petre, spune ceva Petre ! Deschide ochii, Petre ! Petre deschise cu greu ochii, îl privi trist, încercă să-i arate ceva sub haină, apoi lăsă capul într-o parte. Nu, Petre, nu ! Nu şi tu ! Nu ! Ridică-te Petre, să mergem, ne aşteaptă mama acasă, Petre, te aşteaptă Măriuca ! Ridică-te, hai ! Nu, Petre, nu ! Nu mă lasa singur aici, tu mi-ai mai rămas !..... Trase în zadar de haina umedă de sânge a fratelui. Mircea privea îngheţat şi încrâncenat cerul negru al nopţii, Petre îl fixa mirat cu ochii săi luminoşi chiar şi în acel întuneric. Ambii fraţi morţi în aceeaşi zi, iar el, el...nu putuse face nimic. I se păru o nedreptate prea mare şi prea grea, un blestem nemeritat, apăsător pe umerii săi. Îngenunche, le închise ochii şi se rugă creştineşte pentru ei în acea noapte de iarnă, singurul viu pe acel tărâm al morţilor. Înţelese că nu avea rost să rămână acolo, probabil era ultimul supravieţuitor al regimentului. De predat în mâinile inamicilor nici nu putea fi vorba, singura soluţie era retragerea, da, întoarcerea la primele linii româneşti. Se deplasă precaut înapoi spre tranşee când o mişcare la pieptul lui Petre îi atrase brusc atenţia. Să fie încă viu ? Să nu fie, oare, totul pierdut, să se fi înşelat el crezând că Petre e mort ? Să i se fi ascultat ruga ? Nu se poate, era mort ! Reveni înfrigurat lângă fraţi, da, ceva s-a mişcat din nou, e Petre ! Îi desfăcu haina, puse mâna pe pieptul acestuia şi simţi cald. Da, acolo e ceva cald, se trase mai în stânga să vadă mai bine, descheie de tot haina şi găsi ce ocrotise Petre la pieptul său: un pui de căţel. Îl ridică în mână, acesta scânci şi începu să tremure de frig...e mic, mic de tot...de unde apăruse acolo între ei ? Dar e viu, e viu, acum el nu mai e singur între atâţia morţi ! Două lacrimi mari îi ţâşniră din ochi...asta voia Petre să îi arate la piept, această fărâmă caldă de viaţă, acum erau doar el şi micuţul pui pe câmpul roşu şi îngheţat. Petre, îţi promit că vom reuşi, că vom ajunge acasă, că voi avea grijă de el cum nu am putut avea grijă de tine ! Simţi în mod nefiresc cum tot sufletul fratelui mai mic trecuse în acel ghem de blană. Îl strecură cu grijă sub haină, se retrase în tranşee, verifică baioneta la brâu şi se depărtă în noapte. Nu luă nicio armă de foc cu el, zgomotul puştii l-ar fi dat în vileag, ci doar câţiva biscuiţi din buzunarul unui camarad căzut şi o pânză ruptă dintr-un cort. Merse mai mult noaptea, cu mare fereală, prin zăpada înaltă, încercând pe cât posibil să-şi ascundă urmele, se simţi mereu urmărit şi hăituit, i se păru că aude zgomotul obuzelor. Ziua sta ascuns în zăpadă, înfăşurat în pânza de cort, strângând la piept puiul ca să-l încălzească. Au împărţit biscuiţii şi căldura hainei militare. S-au ascuns la fiecare zgomot nevăzut şi s-au bucurat împreună de fiecare firicel de apă curată. Timp de mai multe zile omul şi-a dovedit puterea, credinţa că vor reuşi şi devotamentul pentru promisiunea făcută fratelui mort. A ocrotit puiul de câine şi i-a oferit toată grija posibilă în acele condiţii, au parcurs împreună zeci de kilometri, aşteptând apariţia la orizont a taberelor româneşti. Acea zi, însă, nu a venit, epuizat de oboseală, de foame şi de frig, omul cedă, se prăbuşi de câteva ori în zăpadă, dar se ridică şi merse mai departe. Cu mare greutate şi cu ultimele puteri, pe marginea unui drum, se înveli în pânza de cort, dădu căţelului ultima bucăţică de biscuit şi adormi visându-se acasă, vara, la culesul fânului. Petre glumea, râdea din toată inima, Mircea se încrunta de fiecare dată când armăsarii cei tineri imitau fără de voie bucuria fratelui cel mic şi nu îi putea înhăma la căruţă, iar mama ieşea din casă cu plăcintele calde în ştergar. Se visă că bea vin rece din ulcior, că se şterge apoi cu mâneca la gură şi râde împreună cu Petre la fetele adunate la horă.... O căldură şi o moleşeală nefirească îl cuprinseră, strânge mai bine la piept micul animal, adormit şi el, probabil..... Simte că ceva umed îl gâdilă pe faţă, întinde mâna către o umbră care se apleacă asupra lui. Câteva ore mai târziu, în spatele frontului, pe un pat de campanie, un doctor militar îl examinează. Nu are decât unele degerături şi câteva fragmente de schije, care nu îi pun viaţa în cumpănă. Se ridică şi întreabă de căţel. Cineva i-l aduce, îl ia în braţe şi-l strânge la piept. Micul animal îi muşcă uşor urechea, apoi îl adulmecă cu mustăţile şi botul umed pe gât. Plânge şi nu îi vine să dea drumul fiinţei alături de care s-a ataşat enorm în ultimele zile. Au reuşit împreună.

Un an mai târziu, la 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului la Regatul Român. Această decizie a fost făcută publică prin Declaraţia de la Alba Iulia.
În primul război mondial România a pierdut 336.000 de soldaţi şi 275.000 de civili.

Fluturele rosu

În ziua aceea nu se duse la şcoală, reuşi cumva să o păcălească pe bunică şi fugi în livada din spatele casei. Luă şi ghiozdanul cu ea, ar fi trădat-o dacă l-ar fi lăsat în curte sau atârnat de cuiul mare din podul magaziei, aşa cum mai avea obiceiul când, după şcoală, ieşea pe uliţă alături de fratele ei mai mic. Ei...ce bine e de el, încă nu merge la şcoală, e cu bunica acasă toată ziua şi se înfruptă din bunătăţile pe care aceasta i le pregăteşte. Şi ea a fost la fel, numai că atunci a trebuit să aibă grijă de Dănuţ, el era şi mai mic, plângea toată ziua şi bunica o certa mereu că nu stă cu el. Dar ea se plictisea după câteva minute, ieşea în curte şi se uita pe uliţă la copiii de vârsta ei. Ce le păsa lor că Maria e cu frăţiorul mai mic, că trebuie să aibă grijă de el şi că nu poate veni cu ei să se joace...Lasă că va creşte Dănuţ şi vei ieşi cu el la joacă, o tot amăgea bunica, fără să aline însă tristeţea din ochii albastri şi mari ai fetiţei. Da, Dănuţ a crescut, ea la fel, acum el este răsfăţatul familiei, iar ea trebuie să meargă la şcoală. Are colegi drăguţi, sunt copiii la care în urmă cu vreo 2 ani se uita cu tristeţe. Se înţelege bine cu ei, stă în bancă cu Ştefan, baiatul familiei de peste uliţă. Are o colecţie frumoasă de fluturi şi gândăcei, tatăl lui i-a făcut chiar şi o cutie de lemn în care îi ţine prinşi cu ace. Insectar îi zice cutiei, le-a cerut învăţătoarea la şcoală să aducă fiecare o gâză să aibă şi ei un insectar al clasei. A vrut zilele trecute să prindă fluturele roşu care a poposit pentru o clipă pe trandafirul sădit de ea vara trecută. Culoarea acestuia, modul în care insecta şi-a desfăcut aripile şi le-a bătut pentru o clipită au făcut-o să uite de cutia cu ace. Admiră firava creatură, se apropie câţiva paşi, întinse mâna spre ea, fără a dori să-i facă rău, doar să-i atingă aripile catifelate. O clipă mai târziu, fluturele se ridicase deasupra curţii, trecu peste gard şi dispăru în livadă. Să mai fie încă acolo ? se întrebă Maria şi se strecură prin scândura scoasă din cuie de care numai ea ştia. Ghiozdanul o deranja, era prea greu pentru statura ei plăpândă, dar figura bunicii care ar fi dojenit-o dacă ar fi aflat că nu este la şcoală, a făcut-o să îl salte mai bine în spate. Oricum, îl va ascunde mai târziu în iarba mare a livezii. Livada bunicii...respiră cu nesaţ aroma florilor începutului de vară, mângâie cu drag florile galbene de lângă cais. Ar fi dorit să-şi amintească cum se numesc, doamna învăţătoare le-a spus, ba chiar s-a şi lăudat în faţa colegilor că are în livadă câteva. Trecu indiferentă pe lângă cais, bunica nu ar fi lăsat-o niciodată să se urce în el după fructele sale dulci, iar dacă ar fi prins-o acolo pedeapsa ar fi fost mult mai mare. Preferă, în schimb, să rupă o păpădie, o ridică la nivelul ochilor, privi dincolo de ea şi suflă cu putere în puful acesteia. Urmări încântată zborul fulgilor albi, purtaţi prin aer de vântul uşor al dimineţii. Aş vrea şi eu să zbor, gândi Maria şi se visă purtată în văzduh de fluturele roşu, peste curte, peste livadă, în înaltul cerului. Cum o fi să zbori ? Ce simt păsările când se înalţă şi plutesc minute în şir, fără să bată din aripi, libere, doar ele şi cerul ? Ce fericite trebuie să fie...Ridică ochii şi între două crenguţe, bine ascuns între frunze, zări un cuib de vrăbii. Nu reuşi să vadă puii deşi se ridică cît putu pe vârfurile picioarelor, oricum sunt prea sus pentru a ajunge la ei. Încercă să dea ocol pomului şi să găsească o altă poziţie din care să se uite mai bine, dar în zadar, cuibul abia se zăreşte dintre frunze. Dacă nu ar fi o fărâmă de viaţă înăuntru, ar trece poate neobservat. Maria zâmbi şi se simţi norocoasă că a reuşit să-l descopere, apoi îşi promise că va reveni să vadă puii când vor fi mai mari. Ştia de la şcoală că nu trebuie să atingă puii sau cuibul, altfel păsările îl vor părăsi. Poate aşa cum mama lor i-a părăsit pe ea şi pe Dănuţ în urmă cu câţiva ani. Amintirea îi străpunse inima ca un ghimpe, o lacrimă mică îi apăru deîndată la colţul ochilor. O şterse repede şi întoarse capul ca şi cum ar fi vrut să uite, un câine lătră de undeva din vecini, de departe. Chiar în faţa ei, pe o floare simţi fluturele. Da, fluturele ei mare şi roşu, îl simţi înainte să îl vadă, el era cu siguranţă, numai că acum i se păru şi mai frumos, soarele dimineţii şi roua care încă rămăsese fină pe petalele florii îl făceau minunat, strălucitor. Ar fi vrut să fie al ei, să zboare cu el peste întreaga livadă, să privească tot acest verde viu, să ajungă departe, unde numai fiinţele cerului pot visa să plutească. Ca purtată de vrajă, cu ochii încă umeziţi de lacrima amintirilor, Maria întinse ambele mâini spre fluture. Îl prinse uşor în căuşul palmelor, îl ridică şi îi zâmbi. Cu aripile încă închise, acesta îşi arăta întreaga splendoare ochilor miraţi ai fetiţei, care pentru prima dată văzu aşa de aproape creaţia minunată a naturii. Îl privi minute în şir, fascinată de coloritul aprins al aripilor, observă în cele mai mici detalii fiecare firişor de culoare şi nuanţă, fiecare fibră a aripilor. Ridică încet mâinile deasupra capului, fiindu-i frică să nu-şi sperie noul prieten: Zboară fluture, zboară, pluteşte deasupra livezii, bucură-te de ziua aceasta însorită, de cerul albastru, apoi vino şi spune-mi ce ai văzut acolo sus. Nemişcată şi rece, insecta îi căzu din palme, apoi, uşoară, într-un ultim zbor legănat, se ascunse în iarbă. Maria întinse mâna, ridică fluturele, apoi închise încet palma ca pentru a-l proteja. I se umeziră ochii, ridică ghiozdanul şi, cu mâna la piept porni spre curte. Nu-i mai păsa de cearta bunicii sau de vorbele dojenitoare ale tatălui. Înţelesese unde plecase mama.

Carnagii pe sosele

Calca pedala de acceleratie, drumul este liber, casetofonul lalaie ceva cu volumul dat la maximul suportat de boxe. Il pisca putin somnul...tresare...eh...inca putin si ajunge, e aproape seara, iar masa calda de acasa este atit de aproape...aproape...apr...frina, nu ! nu ! de unde...?! vai, Doamne ! De unde a aparut masina ? Atipise...ce s-a intimplat ? Cum este posibil ?! Nu se poate ! Accident. Lesina...se viseaza acasa printre ai lui, pe masa este mamaliga, friptura, ce frumos miros sarmalele....Se trezeste brusc cind cineva incearca sa deschida portiera. E viu ! Aici, e viu, scoate-l mai omule odata ! Sa vina cineva aici, e viu ! rezista, rezista, ai avut un accident, vei fi bine....Se uita prin parbrizul crapat al masinii....undeva, pe marginea drumului sunt aprinse luminari...pentru el ? Nu, el traieste, dar pentru cine atunci ? Pentru cineeeeee ?!!! O sirena urla sfisietor in noapte, lumini rosii si albastre se amesteca, incepe sa ploua. Este tras cu greu din masina si intins pe marginea drumului, simte miros de cauciuc ars, nu-si poate misca mina dreapta....cineva plinge...lesina. Mai tirziu, mult mai tirziu, pe un pat de spital lucrurile incep sa se limpezeasca, sa capete forme...un accident cumplit, morti si raniti, masini distruse, vieti curmate, vise spulberate...regrete... Zilnic, pe soselele Romaniei au loc astfel de scenarii. Luminari aprinse si cruci sunt insirate de-a lungul drumurilor. Cine este vinovat ? Plinge cerul in stropi mari de ploaie peste copiii ramasi fara parinti, peste parintii ramasi fara copii, peste trupurile victimelor intinse pe asfaltul rece al soselei. Oamenii se apleaca asupra lor, incearca sa faca ceva, orice, uneori reusesc, uneori nu...Este trist...o poveste adevarata, viteza fara limite, alcoolul, oboseala si neatentia la volan isi iau tributul in singe nevinovat. Indiferent de masina si de sofer, viteza necontrolata, combinata cu adrenalina si dorinta nestavilita de a ajunge mai in fata, macar 3 metri mai in fata, are toate sansele de a produce o catastrofa. Alcoolul, marele prieten al multor soferi de ocazie, dar si oboseala sau starea tehnica precara a unor autovehicule produc zilnic victime, umplu pina la refuz stirile posturilor de televiziune si de cruci cimitirele. Fiecare se gindeste: nu, nu voi fi eu cel implicat intr-un accident rutier, fiindca am masina buna si experienta. Da, dar sunt acestea motive pentru a apasa cit mai mult pedala de acceleratie ?!

Destinatii de vacanta: Muzeul chihlimbarului

Localitatea Colti, judetul Buzau. Muzeul a fost infiintat in anul 1979, apoi refacut in anii 1981 si 1983, intr-o casa in stil popular, care adaposteste o mare varietate de mostre de chihlimbar provenite din zacamintele extrase din Muntii Buzaului si un bogat material iconografic, unelte, instrumente, documente, fotografii, bijuterii din epoca moderna si contemporana, obiecte de etnografie si arta populara: piese decorative, port popular si mobilier, unelte de tesut, obiecte de uz casnic, pentru pastorit si agricole. Chihlimbarul care poate fi vazut aici se afla in forma bruta sau prelucrata (margele, cercei, medalioane, inele). Valoarea lui consta in cantitatea de impuritati pe care le conserva, am avut inedita surpriza sa vad un cercel care pastreaza o furnica. Da, dar dupa parerea specialistilor, aceasta a trait acum 30 de milioane de ani..Chihlimbarul are culoarea neagra, negru-verde, verde inchis, rosu-rubiniu, se numeste rumanit. Se gaseste in sol, in straturi dezvelite, la suprafata, in albiile riurilor. In zona respectiva, piatra de chihlimbar (care in vorba populara, are si numele de piatra soarelui) se ofera in dar la nunti si botezuri, poarta noroc..asa se spune... Mai sus, la vreo 10 km, in localitatea Alunis se afla bisericuta sapata in piatra (datind din anul 1274) si chiliile celor care au slujit acolo. Simplu, nefiresc si emotionant de simplu. Peisajul este splendid, nu uitati sa urcati desupra chiliilor pe o platforma de piatra, unde se spune ca in vechime aveau loc ritualuri precrestine.
Cale de acces: pe drumul national Buzau - Brasov (DN 10), in localitatea Patirlagele se face dreapta si se urmeaza drumul judetean Valea Sibiciu-Colti, aproximativ 13 km. Spre Alunis se mai parcurg in continuare inca vreo 9-10 km. Drumul este asfaltat partial, plin de gropi, dar este accesibil oricarei masini pina in Colti, apoi numai celor cu garda inalta spre Alunis.

Munceste salahor !

M-am apucat in vara aceasta sa fac niste lucrari de consolidare si reparare a casei de la Buzau. Intentia a fost buna, necesara chiar, o gindisem de acum citiva ani, dar lipsa de fonduri si a unei echipe de specialisti, m-au facut sa o tot amin. Pina la urma am zis: gasesc o firma, isi aduce materiale si muncitori, nu ma doare capul, ei isi fac treaba, eu ii platesc, ma uit cum lucreaza, imi mai dau si eu umil cu parerea...Zis si facut, nu voi intra in amanunte, dar am gasit o firma, cadem la intelegere, incepem lucrul. Nici pe departe...treaba nu a mers asa cum ma asteptam sau macar cum era normal. Pe scurt, sa nu plictisesc eventualul cititor, la lucrarea asta mi-am luat, fara sa vreau, norma intreaga de diriginte de santier si salahor. Adica am facut tot ce se putea face: de la sfaturi si solutii tehnice, pina la incarcat roaba cu nisip. O zi de lucru incepea cam asa: munca de la 8 la 17, cu pauza la 12. Eu ma scol pe la 9-9.30, ies din casa, baietii stau, fumeaza, beau cafea. Pina sa le zic ceva, sunt intimpinat de herghelia de motani, ai mei si ai vecinilor, care isi cer cu disperare portia matinala de calorii, consumabile mai tirziu pe acoperis, prin somn, departe de toata nebunia din curte. Incepem treaba: "domn' Ionut, nu avem ciment, nu avem cuie, nu avem teava"..."Pai si ce sa va fac eu", zic plin de iritare, e treaba firmei sa asigure asta. Sun la administrator, ii prezint problema, ma lamureste, plec cu Dacia (bune masini, saracele...) sa iau 100-200 kg de materiale. Ma intorc, baietii stau, cu greu gasesc pe unul dintre ei sa descarcam portbagajul..Sau daca nu stau, unul taie o scindura, ceilalti patru o tin, ba tin si casa, sprijinindu-se de ea, sa nu cada, Doamne-fereste ! Vine Cristi, sefu', toata lumea lucreaza.."Cum merge ?" sunt intrebat..Dau sa zic ceva, ca nu s-a facut aia, ca peretele e aiurea, ca stipul face 110 grade cu trotuarul..."Lasa ca se repara la tencuit". M-ar pufni risul in alte conditii..in fine, se mai repara ceva. Pleaca domn' Cristi, vine ora 12, pauza de masa. "Sefu...sefuuuuu...o bere la baeti ?" Sigur, cum nu, mai bine mutam frigiderul in curte, sa se serveasca fiecare cu cite vrea si cind vrea. Dupa bere...motaiala vreo ora, apoi ne uitam la ceas: e 1 si ceva, pai nu mai avem timp sa facem aia, ailalta, lasam pe miine. Stau si ma uit la ei: se invirt 3 insi dupa un ciocan, doi bat o scindura, altul incearca sa tencuiasca un perete. Poate o fi citit legenda Mesterului Manole, ce tencuia ziua, cadea seara...da...cam asa ceva. Le spun sa puna var si sa ude peretele inainte. Se uita la mine crucis...deh, e grea meseria. Da, asta e, nu mi-e rusine sa recunosc, am invatat si eu sa tencuiesc, sa fac un stilp, sa indoi etrierii, sa cofrez o subzidire, nu e greu, dar iti trebuie ceva indeminare.Pina la urma...treaba a mers, s-au facut toate lucrarile de care am avut nevoie, dar cu foarte mare consum de nervi si energie, cel putin din partea mea. Nu pot sa nu amintesc de o mica intimplare hazlie: eram in strada cu unul dintre salahori (cam asa se indemnau unul pe altul sa lucreze: "Munceste salahor !"). Incarcam ceva nisip intr-o roaba. Trec doua fete, tinere, dragute foc, parfumate de ti-era frica sa aprinzi bricheta linga ele, se duceau in oras. Trec de mine, mai fac citiva pasi, una ii zice celeilalte: "Vezi, draga, uite asa ajung barbatii daca nu invata !". Rezon ! Vedeti voi....daca nu mi-a placut cartea ? Stau si ma uit in urma lor....pina la urma, eu am mai multi ani de scoala decit virsta oricareia dintre ele...

Mi-e dor

Dorul...un cuvint si, mai ales, un sentiment asa de greu de definit si de inteles. Fiecare dintre noi poate spune "mi-e dor...". Acest dor se leaga de o amintire placuta, de o persoana draga, de ceva pe care l-ai avut cindva si pe care acum nu il mai ai. De cineva pe care iti doresti, poate cu disperare, sa il vezi, sa il asculti, sa te bucuri de prezenta lui, sa ii simti atingerea si parfumul. Toti am avut in viata momente frumoase de care ne amintim acum cu drag si de care...ne e dor. Au trecut prin viata noastra intimplari extraordinare, persoane iubite, momente speciale, de neegalat. Privite citiva ani mai tirziu aceste momente sau persoane capata o aura de mit, imaginatia noastra le transpune in modele, pe care, fie ca vrem, fie ca nu, le cautam in prezent. Spun: "mi-e dor de....", acel "ceva" care imi lipseste nu poate fi atins sau egalat acum. Sau, chiar daca incerc acum sa le recreez, nu mai au acel "gust" unic de la inceput. Ma gindesc....imi este dor de asa de multe lucruri, unele marunte, nesemnificative pentru un strain, dar intiparite adinc in sufletul meu: de zilele de iarna ale copilariei mele, de tortul cu ciocolata, de bunica care facea focul in soba, de mirosul fumului de carbune si de lemn de brad, de nuvelele rusesti cu iepuri, ursi si copii a caror bucurie simpla o reprezenta un mar rosu, de prietenii din trecut, alaturi de care ziua nu se mai sfirsea, de anii de scoala in care m-am format, de mama care avea atita rabdare sa ma invete tot ce a stiut, de zilele lungi de vara in care lumea era a mea, de anii liceului, a caror frumusete si unicitate abia acum o realizez, de anii facultatii, de emotia primului interviu, de prima zi de servici, de muntele inzapezit pe care il urcam la 23 de ani, de o anumita prietena alaturi de care am trait momente minunate, unice, cind amindoi parea ca aveam o singura inima, rupta acum din prea mult orgoliu, de bucuria primei carti tiparite, de serile de vara petrecute la mare sub luna plina in Vama Veche sau Costinesti, de pomul de iarna si florile inghetate sadite pe geamuri, de primul ghiocel al primaverii, de prospetimea lalelelor si narciselor, de gustul dulce al caiselor, de cintecul gugustiucului......Ce simplu este sa te bucuri de toate atunci cind ai ocazia. Se spune ca timpul are valoare fiindca ne ramin amintirile. Unele sunt dulci, altele sunt amare si te sfirsesc, te coplesesc prin neputinta de a face ceva, de a indrepta ce a fost gresit. Trecem repede prin viata si nu apucam sa ne bucuram pe deplin de ce este in jurul nostru, alergam prea iute si suntem prea ocupati sa observam verdele ierbii si albastrul cerului senin, sau dulceata fructului care iti umple sufletul. Fericirea nu sta, adesea, in banii si relatiile pe care le avem, ci in acea stare sufleteasca de implinire, de virtute, de iubire pentru tot ce este frumos, bun si cald in viata noastra. Gindeste-te cititorule, opreste-te putin din alergarea ta, spune, de ce ti-e dor ? ....

Cum sa fim mai buni crestini ?

M-am tot gindit, in perioada Sarbatorilor Pascale, la relatia pe care omul, crestinul, o are cu Divinitatea, cu Dumnezeu. Am stat de vorba cu unii prieteni si le-am ridicat urmatoarea intrebare: cum poti fi un mai bun crestin ? Abia dupa ce am aflat raspunsurile lor, am indraznit si eu sa-mi pun aceasta intrebare... Unii vad raspunsul in a face fapte bune, a merge la biserica, a avea un duhovnic, a aprinde o luminare la mormintul parintilor sau bunicilor. Altii spun ca a calca pragul unei biserici de 2-3 ori pe an este suficient. Raspunsuri diferite, oameni diferiti. In ultimii doi ani, in viata mea s-a produs ceva interesant: m-am apropiat mai mult de Dumnezeu, am invatat sa pretuiesc mai mult jertfa pe care Isus Hristos a facut-o pe cruce pentru noi, am invatat sa intorc si celalalt obraz la fiecare palma primita, desi primul impuls, de moment, este de a plati cu aceeasi moneda. Am invatat sa pretuiesc cel mai mare dar pe care, noi, muritorii l-am primit: viata. Da, dar viata fara suflet nu e nimic. Sufletul, acea scinteie care ne face oameni, unici, in toata fiinta noastra, e darul Divinitatii. Sa invatam sa pretuim acest dar si sa ne respectam intre noi, chiar daca, de cele mai multe ori, avem interese diferite. Cum incerc eu sa fiu un mai bun crestin ? Prin a fi mai bun, mai tolerant, mai apropiat de semenii mei, prin a ma apropia de Dumnezeu, atit cit mi se permite. Am observat ca este foarte usor sa fii o persoana buna, dar trebuie sa o faci din toata inima, nu numai ca "asa trebuie". Isus a facut ceva unic pentru noi, noi chiar putem face ceva, mult mai neinsemnat, pentru semenii nostri. Prin asta cred eu ca poti deveni un mai bun crestin.

Sibiu - capitala culturala europeana 2007

Am avut anul acesta placuta ocazie sa ajung la Sibiu. Catedra noastra (TCM) a avut o conferinta, realizata in colaborare cu Universitatea Lucian Blaga din Sibiu. Ca organizator (!) am mers in acest oras despre care auzisem multe, dar pe care nu-l vazusem niciodata. In afara de lucrarile conferintei si de modul special in care au fost primiti toti participantii, nu am putut sa nu remarc aspectul orasului. Intr-adevar, Sibiul arata splendid, cel putin centrul, oamenii sunt primitori, linistiti, peste tot ai cu cine schimba o vorba, desi le esti necunoscut. Mi-am rezervat citeva ore sa vizitez Muzeul Bruckental, Muzeul de Istorie, Piata Mare, Muzeul Farmaciei, Podul Minciunilor si asa mai departe, am vazut atitea lucruri frumoase in asa de putin timp...Mi-am amintit, plimbindu-ma prin oras, de Aix-en-Provence, o mica localitate franceza, aflata la 35 km nord de Marsilia, in care am stat citeva luni in 2003. Si acolo, ca si aici, cladirile respira un aer de vechi, burghez, de bine, de superioritate. Peste tot in Sibiu am gasit informatii, pliante, ce si unde sa vizitez, intre ce ore, ce spectacole au fost si vor fi...Am intilnit si am stat de vorba cu turisti germani, francezi, americani veniti sa viziteze orasul. M-am simtit pentru citeva ore ca si cum nu as fi fost in Romania, ci la Praga sau Budapesta. Palatul Bruckental este o minune a picturii, multe lucrari valoroase, unice, putind fi vazute acolo. Muzeul Farmaciei m-a purtat unul sau doua secole in trecut, cind medicii de atunci, pionerii medicinei moderne de azi, au invatat sa amestece si sa foloseasca substante chimice in recipiente, care, acum, sunt doar de...muzeu. Muzeul de Istorie este un adevarat tribut adus istoriei transilvane, incepind de la colonizarea romana, pina in zilele noastre. In curtea acestui muzeu am avut inedita ocazie sa intilnesc, sa admir si sa discut cu niste tineri germani, elvetieni si francezi, asa numitele "calfe calatoare". Se pare ca in Europa moderna de azi s-au pastrat citeva traditii vechi, datind din Evul Mediu, conform carora, un tinar, pentru a practica o meserie (fierar, lemnar, croitor, bijutier, pictor, olar etc.) trebuie sa treaca printr-un stagiu de trei ani si o zi, in care sa invete aceasta meserie, parcurgind pe jos sau cu diligenta, orasele medievale ale Europei. Azi, lucrurile s-au mai schimbat, trasura fiind inlocuita de tren sau microbuz, fierastraul de mina a fost inlocuit de cel electric, roata olarului are acum atasat un mic motoras..., dar ideea e aceeasi: am vazut tineri minunati care creeaza lucruri adevarate, incredibil de frumoase, dind, cu adevarat, un scop vietii lor. Nu am putut, de pe margine, decit sa-i apreciez, sa-i admir si sa le urez succes. Sibiul este un oras rupt, parca, din Romania de azi, bunul gust, cultura, intilnirile intre oameni de nationalitati diferite fiind la ele acasa.

O seara la Tanase

O seara la Tanase/Unde fetele-s frumoase....Am fost, dupa (prea) multi ani din nou la teatru la Tanase, la revista. Doua ore si jumatate de muzica, spectacol de revista, am ris si am aplaudat din toata inima actorii, cintaretii si dansatorii care, cu daruire, mi-au oferit o seara minunata. Au urcat pe scena nume mari ale comediei romanesti, inegalabilii Stela Popescu si Alexandru Arsinel, maestrul Alexandru Lulescu, inconfundabilii Nae Lazarescu si Vasile Muraru, trupa de dansatori ai teatrului, actritele Valentina Fatu si Raluca Mocanu in mare forma, multe tinere talente. In finalul spectacolului, Adrian Enache a electrizat audienta cu trei piese cintate in verva. Desi, de ceva ani buni, reprezentatiile teatrului Tanase se tin in strada Lipscani si nu pe Calea Victoriei, piesele puse in scena umplu pina la refuz sala cu oameni de toate virstele, tineri foarte multi, dar tineri cuviinciosi, care nu fluiera si nu vorbesc tare in timpul spectacolului, cum am mai vazut la unele cinematografe. Prezent in sala, fara a reusi sa-mi strice seara, primarul general cu o suita de consilieri si neveste. Nu scriu mai multe, dar recomand tuturor sa isi faca program la sfirsit de saptamina la unul dintre spectacolele teatrului Tanase.

Razboi si Pace

In ultima vreme, avind ceva mai mult timp liber seara, m-am gindit ca vizionarea citorva filme reprezinta o modalitate interesanta si foarte la indemina de a mi-l petrece. Cum nu sunt deloc adeptul dulcegariilor (vezi povesti siropoase de dragoste & stuff), desi am vazut si din acestea destule, m-am hotarit sa revin la prima mea dragoste: filmele de actiune, suspans, razboi...Exista la un moment dat si o legenda despre mine: se zicea ca daca un film nu are impuscaturi, luari de ostateci, elicoptere, submarine si cel putin un prototip de arma, filmul respectiv nu avea nici o sansa sa il vizionez. Fireste, legenda are si un strop de adevar, dar s-a exagerat: ma multumesc in ultima instanta si doar ca unul dintre elementele de mai sus sa fie in film. Am pornit, asadar, in cautarea unor filme interesante si am fost surprins de ceva. Ne lamurim imediat despre ce vorbesc. Am vazut Apocalypto, Lord of war, Blood diamant, Saving private Ryan si seria Brother in arms. Pe gustul meu, dar....Hm, avem deja un "dar".... Din toate aceste filme mi-am dat seama cu adevarat ce inseamna razboiul si violenta: singe, familii distruse, ruina, suferinta si moarte. Ce determina razboiul ? Nevoia de putere, completata de lacomia pentru resurse si pamint. Daca in trecut razboiul era determinat de dorinta unuia sau altuia de a stapini mai mult, de a avea mai mult aur si de a fi proslavit de natiile subjugate, in epoca moderna, cauzele conflictelor sunt mult mai subtile, dar au la baza acelasi lucru: influenta, aur, petrol, diamante. Nimeni nu mai primeste azi laurii razboiului, nu se mai ridica statui invingatorilor, iar cei care il incep si il intretin se declara cei mai infocati aparatori ai pacii. Nu comentez filmele vazute, nu comentez situatia reala la nivel mondial, dar nu pot decit sa ma gindesc ca acum, noi suntem norocosi sa traim in pace. Sigur, suna propagandistic, ca "pe vremuri". Pacea ramine, totusi, un deziderat universal, sunt popoare care nu au mai cunoscut-o de decenii. Omul modern s-a obisnuit cu razboiul: nu-i pasa atit timp cit nu este si el implicat, priveste plictisit la TV imagini socante si se gindeste: "eh, lasa sa fie la ei acolo, sunt departe de noi, pina la urma ce ma intereseaza pe mine ?". Chiar asa, nu ar trebui sa ne intereseze de soarta altora, de popoarele sfisiate de conflicte fara noima, de suferinta copiilor ramasi orfani ? Nu, vor spune unii si vor inchide iritati fereastra acestui blog, Da, vor spune altii, dar se vor gindi imediat ca ei nu pot face nimic concret. Poate au dreptate, dar si o simpla atitudine impotriva razboiului conteaza. Pace. Paix. Peace.

Ziua judecatii ... cu Dan Negru

Am urmarit (fortuit !) in aceasta seara emisiunea lui Dan Negru, Ziua Judecatii. Bineinteles ca eram constient asupra stilului de emisiune, dar ce m-a atras a fost subiectul serii. Dan Negru s-a laudat (sau lamentat) in toate zilele trecute ca a dorit sa aduca in emisiune o specie pe cale de disparitie (zice el): domnisoare, virgine in virsta de peste 18 ani. Le-a cautat de la Arad la Bucuresti, de la Drobeta la Dorohoi si a gasit doar citeva...Pacat ca nu a cautat in medii ceva mai elevate, sigur gasea mai multe si mai repede. Dar, deh, de ce sa nu impusti doi iepuri deodata ? Adica sa cauti public pentru emisiune si in acelasi timp si subiecti. Nu comentez ce au zis si au facut in emisiune fetele (de la spagat ! pina la sustinut ca ele nu stiu sa gateasca - asta nu o comentez de nici un fel fiindca imi voi atrage critici, stiu eu ce-as putea spune), ci doresc sa ma opresc numai asupra citorva momente colaterale. Invitat in emisiune...marele cantautor....Catalin Arabu'. Mai mult chiar, (tele)spectatorilor li s-a pregatit o mare surpriza. Mi s-au ars crochetele cu cascaval pe foc si mi s-a incalzit berea in cutia de aluminiu urmarind cu sufletul la gura imagini in premiera (necunoscute, desigur, unei domnisoare) din apartamentul cintaretului. In dormitor zeci de costume din toate colturile lumii, casete video si audio, o cutie plina cu ceasuri (multe facaturi, dupa cum a recunoscut importantul om de cultura Catalin Arabu'), un sertar cu ochelari (idem ceasurile) si esarfe, un iatagan sirian pe perete acoperit partial pentru efect (!) de doua palarii mexicane, numeroase masti venetiene din ghips alaturi de statuete africane....In fine, in rest, curat, dragut, spatios. Pina la urma am plecat...domnisoarele dragute care meritau cit de cit atentia mea fusesera inainte de Catalin, dar nu am pierdut timpul degeaba si nici gratis, cum suna o reclama: mi-am facut de treaba prin bucatarie, am prajit ceva, am baut o bere, am ris, m-am minunat stupefiat de ce-am vazut si auzit, plus ca am scris si acest blog determinindu-te sa pierzi acum timpul citindu-l

Ziua integrarii europene

1 ianuarie 2007. Ziua integrarii europene a Romaniei, zi aproape la fel de importanta ca ziua Marii Uniri a tuturor romanilor. De acum suntem oficial in Europa, suntem europeni in toata puterea cuvintului. Nu scriu acest blog pentru a face politica, ci fiindca am simtit ca am trecut printr-un moment important, care va fi scris in cartile de istorie si pe care il vom povesti nepotilor nostri. Ce ne asteapta in anii ce vor veni alaturi de marea familie europeana ? Cum ne vor privi europenii, cum ii vom privi noi pe ei ? Cum vor trai romanii intr-o tara a Uniunii Europene ? Isi vor pierde incet incet identitatea sau, dimpotriva, ne vom pastra traditiile si le vom impartasi si celorlalti ? Vom depasi statutul de tara marginasa, in care nu este bine sa vii, de tara fosta comunista in care oamenii se agata de trecut, de tara a copiilor abandonati ? Vom fi recunoscuti ca una dintre cele mai mari si, poate, importante tari ale Europei, o tara care a dat lumii intregi opere de arta, oameni de cultura, stiinta, sportivi, inventatori, o tara a carei istorie a fost scrisa cu singe timp de atitea veacuri, o tara in care se gasesc locuri minunate, poate, unele unice in Europa, o tara cu oameni primitori si buni ? Sunt intrebari la care nimeni nu poate acum oferi un raspuns, dar pe care, cu siguranta, il vom afla in viitor. In noaptea dintre ani oamenii s-au bucurat, au iesit in strada, au cintat si s-au imbratisat sub lumina focurilor de artificii. Suntem europeni, ne-am meritat dintotdeauna acest statut, iar azi l-am obtinut. La Multi Ani Romania !

Europa la sate

Veneam spre sfirsitul lunii august dintr-o plimbare de afaceri dinspre Brasov spre Buzau. O zi obositoare in care am plecat dimineata de la Buzau, am mers spre Ploiesti, apoi catre Valenii de Munte, Cheia, Muntele Rosu, Brasov. La intoarcere, ca sa nu iau iar tot drumul anterior, ma hotarasc sa vin pe la Intorsura Buzaului, Siriu, Magura, Berca, Buzau. Peisajul este splendid, deosebit de salbatic, maret chiar in zona Barajului de la Siriu, apoi cade in monotonie (sate) pina spre Magura. A fost un drum ales bine, chiar interesant si antrenant cu toate gropile din sosea. Eh, oricum, am 3 ani garantie la masina (sic !). Intr-unele locuri soseaua se ingusteaza din pricina alunecarilor de teren care lovesc an de an soselele de munte, dar si datorita numeroaselor cirede de vite care se intorc seara de la pasune. De acord, se intorc, asta e un obicei de sute de ani, dar de ce pe soseaua nationala ? Inarmat cu destula rabdare sa mut si muntii (doar-doar pot trece mai departe), am asteptat de fiecare data ca pasnicele rumegatoare pline de lucerna si lapte sa binevoiasca sa elibereze drumul. Pina la urma, tot fiind oprit si neavind alta treaba, cobor (electric, sic !) geamul si il intreb pe nenea ala cu batul si responsabilitatea pazei animalelor, ce cauta cireada pe sosea, in zone destul de periculoase (curbe, ingustari) si la o ora la care incepe sa se intunece. Ma asteptam deja sa primesc raspunsul: "Da' pe unde sa mergem domnule ?", insa nu asta m-a mirat si emotionat in acelasi timp, ci completarea lui venita de la o distanta la care oricum nu mai aveam timp sa gindesc si sa-i raspund: '"Oricum, de la 1 ianuarie 2007 nu ne mai lasa pe sosea cu animalele, ci numai pe benzi special amenajate". Sincer, am ramas perplex. Nu i-am raspuns nimic. Sa fi urmarit vacarul emisiunea TV de cu seara privind managementul spatiilor de acces rurale, sa se fi documentat in prealabil din numeroasele pliante puse de guvern la dispozitia satenilor, sa fi ascultat in taina radio Europa Libera, sa fi fost vreun inalt demnitar european deghizat in taran pentru a afla mersul tarii ? Domnitorul Cuza mai avea acest obicei....Nu stiu, nu am un raspuns...Poate am fost eu victima unei inscenari, ca tot sunt la moda acum...

Destinatii de vacanta: Vulcanii Noroiosi

Una dintre rarele minuni ale lumii, Vulcanii Noroiosi, unici in Europa, se afla chiar aici, in Judetul Buzau, la numai 150 km de Bucuresti. Drumul complet asfaltat trece prin Berca, peste apa Buzaului, prin Joseni, peste niste dealuri splendide, apoi, dupa numai 14 km ai ajuns. Peisaj selenar, neverosimil la prima vedere, contrastind puternic cu verdele din jur, Vulcanii Noroiosi s-au format pe uriase depozite de gaze, care imping milul si apa catre suprafata. Unii vulcani sunt activi, altii sunt de ceva timp stinsi. Stinsi...e mult spus, compozitia impinsa catre suprafata si aruncata uneori in aer la inaltime de 1 m este...rece. Au marimi si forme diferite, dar sunt adunati intr-un tot unitar, splendid si nemaivazut, devenind una dintre destinatiile obligatorii in vacanta sau la un sfirsit de saptamina.

Destinatii de vacanta: Tabara de Sculptura Magura

Aflata cam la 35 km de Buzau, pe drumul care face stinga in Vernesti (pe traseul Buzau-Berca) si apoi dreapta in Hales, tabara de sculptura Magura reprezinta o veritabila intilnire cu o forma de arta mai putin cunoscuta la noi in tara, sculptura si expunerea lucrarilor in aer liber. Prin anii '70, in aceasta tabara numerosi artisti romani si straini veneau verile sa sculpteze, sa discute, sa se distreze. Urmarea muncii lor se vede azi: zeci de sculpturi de marimi si forme diferite, mai mult sau mai putin abstracte sunt dispuse pe citeva hectare de poiana, situata pe coasta unui munte. Conservate foarte bine, piesele de piatra te invita negresit la meditatie sub cerul liber si senin al unei dupa-amiezi de vara. In apropiere se afla minastirea Ciolanu, ctitorie din anii 1590 ai lui Mihnea Voda din neamul Basarabilor. Legenda spune ca insusi marele voievod Mihai Viteazul a trecut pe aici in drumurile sale prin tara. Lacas de cult si rugaciune, cu picturi splendide, excelent conservate, minastirea este unul dintre principalele puncte de atractie ale judetului Buzau. Numerosi credinciosi vin aici zilnic, dar mai ales in zilele de sarbatoare pentru a se ruga si a se simti mai aproape de Dumnezeu. Pe drumul de intoarcere, calatorul ostenit poate poposi la hotelul Pietroasele pentru o noapte petrecuta aproape de natura, intr-un decor de neuitat.

Zi de pescuit in august

Ne hotarim de cu seara sa mergem la pescuit. Miine, deci, pe balta la L...*, pe mina domnului T...*. Buuun...impreuna cu G...* adunam ceva rime, cumparam ata, plumbi si plute si stabilim ca dimineata la ora 3 sa ne trezim. Cum ? La ora 3 ? Hai mai..ca e prea devreme...Cum adica e devreme ? Pina ajungem acolo se face 4...pai se face ... dar e inca intuneric...Ete, na...e intuneric, deci la 3 trezirea si imediat plecarea. Bineee. Seara ultimele pregatiri. Injgheb de o mamaliga din gris cu apa si cu lapte, fara malai ca...n-am, renovez cumva vechile bete de undita, caut geanta cu restul sculelor, trec repede in revista daca n-am uitat ceva...Dau sa ma culc...pai e doar 12 noaptea, cum sa pot eu dormi acum ? Hm...nu e in sensul firii sa ma culc acum...stau, ma foiesc stinga - dreapta...la un moment dat ma prefac ca adorm, poate ma autopacalesc. Da' de unde...gindesc ceva...ma uit la ceas...of...e ora 1. Pai ce sa ma mai culc, peste 2 ore oricum ma trezesc. Inchid lumina, pina la urma se pare ca adorm....ce bine e...Dar stai..suna alarma telefonului...e ora 3. Ma intind in zadar dupa telefonul care suna enervant...haha, degeaba, nu e linga mine, e pe masa...ma ridic, ajung la el, si realizez ca...totusi...trebuie sa plec la pescuit. Imi iau in graba toate ustensilele, la poarta sunt asteptat de G...* care bodogane: gata mah azi...ai binevoit in sfirsit sa te trezesti ? Ma uit la ceas...de fapt incerc sa vad cit e ora...intorc mina astfel incit iluminatul stradal sa lumineze cadranul...hm..are dreptate, e si 15 minute, am intirziat. Plecam...el conduce, eu motai...el motaie, eu inghet de frica, ii propun sa mai conduc si eu..lasa mah, ca imediat ajungem. Asa si este...gata, uite balta, ce bine e sa fii printre primii sositi...de fapt, stai, refomulez, sa fim singurii sositi. Afara inca bezna, greu sa alegi un loc bun, nu vezi nici apa. Oricum, suntem pe balta partidului P...*, ce conteaza altceva ? Deschid usa masinii, cobor, fac citiva pasi...cu roiul de tintari dupa mine...astia nu au somn oare ? Reintru in masina impreuna cu jumatate de roi. Incepem discutiile: de ce i-ai lasat sa intre, deschide tu geamul sa-i scoatem, stai sa aprindem tigara ca-i gonim. Pina la urma se mijeste de ziua, intindem unditele si incepem aventura. Pina in 10 merge treaba bine: eu prind de doua ori mai multi pesti decit el: eu 4, el 2...hm...si sunt mari, incape fiecare pe o frunza. Eh, e tot timpul, pina dupa-amiaza mai este. Pina la 12 suntem multumiti, incepem sa prindem si la lanseta. Trece nenea cu plata: buna ziua, buna ziua, stiti...noi suntem din partea domnului T...*...aaa...sigur, sa traiti, stiam ca veniti, am fost anuntat aseara...stati bine aici, v-as recomanda un loc mai bun pe un ponton, e chiar aici in stufaris..., nuuu...multumim, ne-am obisnuit aici, avem astea intinse, dureaza, stiti, sa le stringem...ati prins ceva ? .... ne uitam unul la altul si ne pufneste risul...daaa...sigur ca am prins...bine, pai...fir intins, daca aveti nevoie de ceva sunt la cabana...da, da, multumim....Pleaca nenea, noi raminem...mai trece vreo juma de ora, apare iar nenea cu o galeata de peste....vaaaiii..pentru noi ? Da, sigur ca da, cu complimente din partea domnului T...*, nu se poate, nu putem primi, ce dragut, ia da mai G...* plasele alea sa punem pestii, nu e frumos sa-l lasam pe dinsul sa astepte cu galeata in mina linga noi. Ne uitam la ceas, de fapt...vorba vine...soarele ne topeste...ti-am spus eu mah sa iei umbrela aia, tu nu ca nu incape in portbagaj...cum adica nu incape ? Pai L...* are portbagaj mare de 510 l, pai o fi avind dar ala e volumul, ea nu incape pe lungime. Hai sa mergem...in fine, are gura de aur...haidem, stringem repede, multumim paznicilor si pornim iar la drum cu gindul ca data viitoare sa-i omenim macar cu o sticla de tuica. Impartim pestii...deja ce am prins noi e joaca de copii pe linga ce am primit...eh, lasa ca lui Ciripica (motanul) o sa-i placa aia mici. Spre ora 2 suntem acasa, bine c-am avut aer conditionat in masina...uf...ce de peste ati prins zice vecinul de peste gard... Nu-i asa ?...Zic eu si ma umflu in pene...nu-i asa ?

* - Toate numele L, G, T, L, intilnite in acest "entry" sunt strict secrete, urmind a fi facute publice dupa 50 de ani, in 2057 ;-)

VIOLENTA - conditie a succesului ?

Sa pornim de la un fapt real: in ultima vreme, jocurile pe calculator si, in general, toate materialele la care au acces copiii, incep sa contina din ce in ce mai multe elemente legate de violenta. Ma voi explica imediat.
O mare companie produce un joc pe calculator, adresat marii mase de utilizatori. Pentru a face jocul mai atractiv, include diferite elemente de actiune: explozii, tipete, arme de foc sau albe, singe, viteza nebuneasca cu masini etc. Scopul jocului este de multe ori nimicirea adversarului, pentru a atinge obiectivele misiunii. Nimicirea se face individual sau in masa, cu arme conventionale sau de ultima tehnologie, tipetele de durere sau siluetele in flacari provocind o placere de nedescris jucatorilor. Uneori in locul adversarilor umani sint folosite fiinte extraterestre, drone, roboti, cyborgi, in ideea ca jocul va trece de cenzura existenta la nivel guvernamental in tarile occidentale. Si jocul trece, cu unele mici modificari (singe colorat in verde, alieni in loc de oameni etc) si cu atentionare pe cutie "Interzis copiilor sub ... ani" sau cu optiuni "Parental lock", astfel incit parintii responsabili sa-si poata proteja copiii de anumite scene de violenta.
In tarile in care aceasta cenzura nu exista, ajung pe piata fel de fel de jocuri de o furie rar intilnita in anii trecuti, in care exploziile, impuscaturile, distrugerea ocupa, in mod total gratuit, primul loc. Dupa o ora petrecuta in compania unui astfel de joc, copilul este efectiv ametit si derutat, in subconstientul sau intiparindu-se ideea ca a distruge orice ii sta in cale este un lucru, nu numai usor de realizat, dar si folositor, pentru ca el sa obtina victoria suprema asupra lumii inconjuratoare. Sa fim seriosi...
Sint de acord ca aceste jocuri sa fie rulate de persoane responsabile, care pot face diferenta intre virtual si real, fiind putin probabil ca viitorul lor comportament sa fie influentat de un joc video.
In ideea de a-si spori vinzarile, companiile producatoare incearca pe toate caile sa simuleze realitatea in propria productie. Culmea e ca deseori sint alese locuri publice si cunoscute ca scene ale petrecerii actiunii. Cladiri si interioare redate perfect, arme desenate identic cu cele reale si carora li se prezinta caracteristicile pe doua pagini la inceputul jocului, masini de renume care se transforma in roboti zburatori, intrigi prea complicate chiar si pentru un om adult, tradari, conflicte internationale, toate sint incluse mai mult sau mai putin intr-un joc care se doreste a fi de succes. Sub pretextul salvarii ordinii mondiale, jucatorul este impins sa distruga baze inamice, sa fure tehnologii, sa ucida fara zgomot si fara a clipi, sa utilizeze arme cu raza mare de distrugere pentru a-si scoate adversarii din lupta. Ce intelege un copil de citiva ani despre interese politice, despre salvarea pacii prin foc si sabie ? Chiar daca adversarii sint fiinte extraterestre, orci, banditi, roboti, el considera ceea ce vede ca pe "un joc cu bataie", din care binele trebuie sa iasa invingator. Daca tot am ajuns la continua disputa intre bine si rau, trebuie sa amintesc aici si desenele animate, pline de distrugeri, lupte pentru bani sau putere (in definitiv, acelasi lucru).
Ati observat vreodata comportamentul unui copil de 4 ani dupa o ora de desene animate in care robotii se infrunta cu oamenii, in care masinile se alearga ametitor pe sosele, in care nave de lupta distrug planete cu rachete nucleare, in care eroii se lupta cu sabii, in urma loviturilor sarind (evident) singe. Copilul primeste in memoria sa absolut tot ce i se ofera, devenind, cel putin pe moment, irascibil si incearca sa-si imite eroii vazuti mai devreme pe ecran. Sa trecem de desenele animate si sa ne oprim la filme.
Filmele de actiune, cu scene violente, abunda pe toate canalele de televiziune, romanesti sau straine. Este laudabil ca la inceputul filmului si in timpul lui sintem avertizati, oarecum, cu privire la continutul sau, astfel incit parintii responsabili sa-si poata culca copiii mici inainte ca scenele violente sa prinda contur. Mai departe, sa ajungem in viata de toate zilele.
In perioada sarbatorilor de iarna s-au vindut si se vor vinde tone de artificii, pocnitori, indiferent de virsta cumparatorului. Pe cutia de pocnitori scrie in engleza, chineza si rusa ca pot fi utilizate numai de persoane peste 18 ani. Chiar s-a uitat cineva pe cutia de pocnitori in noaptea de Anul Nou sa vada ca intr-adevar asta scrie ? Si daca s-a uitat, a inteles ce scrie si, mai ales, a luat in considerare riscul la care se expune folosind asa ceva ? Copiii, in nici un caz, ei au uitat cu totii de risc si s-au bucurat de noile jucarii permise (din fericire) doar o data pe an. Asa se explica numarul din ce in ce mai mare, an de an, de copii accidentati. Cine poarta vina ? Copiii, evident ? Sau poate ca in joaca lor cu praful de pusca invelit in carton s-au crezut invincibili ca Robocop, Rambo, Superman sau alte personaje ale jocurilor si desenelor animate nocive care le lumineaza zi de zi copilaria ? De ce trebuie sa se gaseasca pe toate tarabele pistoale mitraliera, asa de bine simulind realitatea incit nu mai stii uneori ce cumperi, cutite din plastic extrem de tare, insigne de politisti cu pistoalele, casca si catusele aferente ? De ce nu mai sint cautate mingile de fotbal, unditele de pescuit, jocurile puzzle, trenuletele electrice, masinutele teleghidate, jocurile de inteligenta ? Sint scumpe ? Da, dar merita cumparate, in locul celor care, intr-un fel sau altul, semnifica violenta.
N-am urmarit in acest articol sa fac o polemica cu generatia de miine, cu tinerele vlastare care acum pasesc in viata, am vrut doar sa atrag atentia ca nu tot ce vedem in lumea reala, la televizor sau la calculator este indicat a fi vazut de copii si ca acestia trebuie protejati prin limitarea, pe cit posibil, la surse de violenta. Daca aceasta exista, iar vederea ei este inevitabila, este bine sa fie explicata, incepind uneori de la definitie si terminind cu scopul in care a fost produsa.

Inteligenta Artificiala

1.Concepte de baza
Cand s-a vorbit prima data de Inteligenta Artificiala (AI � Artificial Intelligence) in 1956, totul parea o utopie, un vis prea frumos pentru a fi realizat, un stadiu al dezvoltarii considerat a fi greu de atins. In ultimii aproape 50 de ani, termenul a prins contur, devenind realitate, fiind in prezent folosit in aproape toate stiintele care doresc sa se afirme. Initiatorul sau, prof. John McCarthy a prezentat noul concept in vara anului 1956 la intrunirea �Darthmouth Summer Research Project on Artificial Intelligence�.
Odata cu dezvoltarea tehnicii de calcul si a pachetelor software, Inteligenta Artificiala a devenit o ramura suplimentara a stiintelor. Totusi, varful de lance este stiinta computerelor, cea care a introdus termenul si a facut cel mai mult pentru afirmarea noului concept.
Termenul de Inteligenta Artificiala este intalnit azi in numeroase publicatii tehnice, medicale, militare, stiintifice, de obicei, cand vine vorba de aplicatii ce realizeaza performante de care numai omul era socotit capabil: recunoasterea si analiza vocii si a imaginilor, traduceri dintr-o limba in alta, diferite jocuri de inteligenta (sah, bridge), luarea unor decizii complexe fara interventia unui operator uman etc. Initial, obiectivele Inteligentei Artificiale au fost foarte ambitioase: masina trebuia sa rezolve diferite probleme, sa invete din propria experienta si din evenimentele exterioare sistemului sau, sa efectueze rationamente, sa conceapa noi obiecte cu proprietati prestabilite.
A fost usoara realizarea acestor obiective ? A reusit omul sa creeze �rivalul� sau in inteligenta ? In mod natural, inca din momentul constientizarii existentei sale, omul a fost intotdeauna interesat sa cunoasca modul de formare si functionare a inteligentei proprii.
Unii oameni de stiinta afirma ca inteligenta umana este imposibil de atins si intrecut pe cale artificiala de o masina. In 1989, matematicianul britanic Roger Penrose a sustinut ca mecanismele de functionare specifice creierului uman nu pot fi replicate de masina, nici macar in principiu. In prezent, creierul uman este considerat a fi cel mai sofisticat computer cunoscut. Afirmatia nu poate fi negata, dar creierul uman functioneaza pe aceleasi principii ca oricare alt creier din regnul animal. Spre a intelege inteligenta umana, trebuie sa intelegem modul in care se formeaza cele mai simple ganduri. Incercarea de a trece peste aceste etape primare si a cerceta direct actiunile complexe ale creierului uman este aproape imposibila.
O metoda de a intelege lucrurile este de a le modela pe un computer si apoi a le produce artificial. Primul pas pe care stiinta computerelor trebuie sa il faca in cercetarea Inteligentei Artificiale este sa incerce a modela modul de functionare a creierului.
Pana in prezent s-au dezvoltat doua metode diferite de abordare a Inteligentei Artificiale. Prima metoda este cunoscuta sub numele �top-down approach� sau �symbolic approach to AI�. Spre exemplu, vederea artificiala a unei masini (controlata de un computer) a fost abordata prin construirea unor algoritmi si aplicarea lor pe o serie de date de intrare. Fiecare pas al procesului de vedere trebuie evaluat, un algoritm urmand sa transforme datele de intrare intr-o forma mai usor de utilizat. Aceasta metoda are dezavantajul ca este prea dependenta de masina si poate fi utilizata doar in probleme foarte restranse. De asemenea, abordarea se bazeaza in mare masura pe cunostintele programatorului, absolut nimic nu poate fi adaugat automat.
A doua metoda consta in construirea unei retele neuronale care sa asigure convertirea unei imagini in informatie. In anii �60 preocuparile au fost concentrate pentru constituirea unei astfel de retele, denumita �perceptron�. Acesta, o combinatie reusita de retea neuronala si informatii pre-procesate, a permis pentru prima data recunoasterea imaginilor de catre un computer. Perceptronul s-a bazat pe ceea ce a reprezentat atunci primul stadiu al vederii artificiale, fiind folosit ulterior in constructia masinilor autoghidate.

2.Retele neuronale
O retea neuronala este de tip fizic (in electronica) sau virtual (un program pe computer). Fiind vorba de o retea, aceasta se prezinta sub forma unei matrici de noduri sau neuroni legati intr-un mod oarecare, unul de altul. Fiecare neuron are cateva intrari si iesiri. Intrarile sunt formate din mesaje primite de la o serie de senzori. Mesajele sunt prelucrate anterior de catre alte retele asociate si apoi transmise mai departe.
In anul 1943, un neuro-psiholog (Warren McCulloch) si un logician (Walter Pitts) au construit un model (folosind rezistoare si amplificatoare) care simula ce era cunoscut pana atunci despre neuronii naturali, biologici. Neuronii electronici primeau anumite semnale de intrare, pe care, in functie de cativa parametri, le trimiteau sau nu mai departe catre alti neuroni. Acestia primeau semnalele ca date de intrare si, in functie de alti parametri, trimiteau sau nu semnalele mai departe. Intregul model construit de cei doi oameni de stiinta s-a constituit intr-o retea de celule interconectate, fiecare in legatura functionala cu urmatoarele.
Presupunand ca semnalul de intrare in reteaua neuronala atinge punctul de iesire din aceasta, acesta poate fi o valoare sau o matrice de valori. La inceput, rezultatul va fi aproape aleatoriu pana cand reteaua este antrenata corect. Antrenamentul retelei consta in primirea de informatii pentru a face rationamentele cat mai aproape de realitate.
In viitor, computerele vor fi, probabil, un hibrid intre reteaua neuronala si tehnologia conventionala, utilizata in prezent. Tehnologia actuala are avantajul de a fi logica si rapida in probleme matematice. Retelele neuronale nu sunt foarte potrivite pentru ecuatii complicate, asa cum creierul uman se descurca mai greu in calcule matematice, dar exceleaza in deosebirea culorilor, a sunetelor, a formelor. Azi, in ciuda realizarilor extraordinare in domeniu, retelele neuronale se afla in stadiul de inteligenta al unei insecte, fiind inca un concept foarte nou si care trebuie inteles cu maxima precizie.

3.Stadiul cercetarilor in Inteligenta Artificiala
Totusi, in urma cercetarilor din ultimii ani, calculatorul este capabil sa realizeze rationamente si sa descopere legaturi logice intre fapte descrise corect prin propozitii. De asemenea, calculatorul este capabil sa invete din propriile greseli si sa interactioneze cu un utilizator. Folosindu-se de aceste performante, omul a creat computere si programe specifice care sa lucreze pentru el, sa-i rezolve ecuatii complicate, sa proceseze baze de date cu sute de mii de inregistrari, sa-l ajute in proiectarea si producerea unor echipamente tehnice avansate etc. Cu toate aceste realizari extraordinare, comparativ cu situatia de acum 50 de ani, limita este departe de a fi atinsa, cercetatorii fiind mereu preocupati de cercetarea �masinii care gandeste� si care poate oferi instantaneu solutii viabile la diversitatea mare de probleme care apar.
Pentru a crea o masina care �gandeste� trebuie definita �inteligenta� unei astfel de masini. Inteligenta masinii este rezultatul a mai multor ani de cercetari, teste, reusite si esecuri. S-a dorit ca masina sa invete, sa inteleaga limbajul folosit de utilizator prin intermediul a nenumarate interfete si sa-si perfectioneze perceptia senzoriala. Cercetatorul britanic Alan Turing este de parere ca un computer poate fi numit inteligent daca, pus, in legatura cu un om, il determina pe acesta sa creada ca este in contact tot cu un om. Pentru a face fata unui test uman, computerul trebuie sa stocheze o cantitate imensa de informatie, din toate domeniile.
Inteligenta si informatia nu pot fi separate una de alta. Oamenii sunt capabili sa furnizeze o informatie utila, dau dovada de inteligenta, de competenta, dar sunt limitati in cunoastere. Sistemele informatice cladite in jurul unor baze de date inglobeaza acest tip de competenta, dar nu au rationamentul nativ al omului. Deosebirea consta in proprietatile echipamentului electronic ce permite multiplicarea competentei respective de mii de ori, oferind, implicit, o inteligenta multiplicata corespunzator. Aceasta inteligenta, astfel creata, este mult mai ieftina si precisa decat cea umana, putand fi reprodusa mecanic la nesfarsit.
Tinand cont de explozia performantelor componentelor electronice si a calculatoarelor in general, este evident ca termenul de Inteligenta Artificiala va capata noi valente in anii urmatori.
Iata o scurta enumerare a doar cateva din domeniile in care este si va fi folosita Inteligenta Artificiala:
-Sisteme expert. Un sistem expert este format dintr-un grup de programe si o colectie de informatii specifice, cu ajutorul carora se poate purta un dialog om-computer, in vederea rezolvarii problemelor. Informatiile primite de la calculator sunt asemanatoare cu cele date de un expert uman in domeniul respectiv. Sistemele expert multiplica inteligenta formalizata a unor specialisti punand-o la dispozitia acelor persoane al caror acces la respectivii specialisti este imposibila;
-Retele neuronale - sunt sisteme care simuleaza inteligenta prin reproducerea tipurilor de conexiuni fizice care se gasesc in creierul biologic. Din cauza limitarilor tehnologice, numarul acestor conexiuni este foarte mic, comparativ cu cele cateva zeci de miliarde de conexiuni din creierul uman;
-Intelegerea limbajului natural - reprezinta programarea computerelor astfel incat acestea sa inteleaga si sa interactioneze cu utilizatorii in limbajul natural al acestora. La baza intelegerii limbajului natural se afla recunoasterea vocala care transforma un dialog in text, folosind un dispozitiv special;
-Agentii - sunt entitati computerizate care actioneaza in locul operatorilor umani, adunand stiri de pe Internet, trimitand mesaje de e-mail sau filtrandu-le pe cele primite. Desi lucreaza pe baza unor "cuvinte cheie" si se afla inca in cercetare, agentii vor deveni foarte utili, ajutandu-si utilizatorul sa gaseasca, spre exemplu, numai stirile sau articolele care il intereseaza, scutindu-l de ore intregi de navigare inutila pe Internet;
-Roboti. Noile modele de roboti au in componenta computere programate sa "auda", sa "vada" si sa reactioneze la diferiti stimuli externi. Exista deja roboti care pasesc asemenea unei fiinte vii, disting o voce din mai multe, raspunzand numai la comanda acesteia, se orienteaza in spatiu, recunoscand obiectele inconjuratoare, aleg drumul cel mai scurt intre doua puncte si ocolesc obstacolele.
-Jocurile pe computer. Dezvoltarea jocurilor si a domeniului multimedia, in general, este in plina expansiune, o afacere de sute de milioane de dolari. La ora actuala, nu se mai poate concepe un joc fara a avea in structura elemente de Inteligenta Artificiala. Implementata corect, aceasta garanteaza un produs bine vandut, deci profit si satisfactie oferita jucatorilor. Este deja cunoscut ca programele de sah pe computer pot invinge un oponent uman, cel mai elocvent exemplu fiind cel de acum cativa ani in care campionul Gary Kasparov a fost intrecut de un super-computer, Deep Blue, creat de firma IBM.
In viitor computerele vor dispune de Inteligenta Artificiala, dar, in mod sigur, diferita de cea umana. In numeroase situatii, oamenii sunt influentati de emotii, acestea fiind adevaratele motivatii ale rationamentului si actiunii lor. In cazul inteligentei artificiale, motivatiile vor fi total diferite. Spre a intelege cat de mare va fi diferenta, putem privi si analiza cea de-a doua fiinta inteligenta de pe planeta dupa om, delfinul. Lumea oamenilor este diferita de cea a delfinilor, iar cele doua forme de inteligenta sunt influentate de habitat. Delfinii isi folosesc inteligenta pentru navigatie, asa cum oamenii o folosesc pe cea proprie pentru manevrarea uneltelor. Diferitele habitate impun diferite prioritati creaturii care traieste in ele. La nivelul de cunoastere actual, pentru oameni este aproape imposibil de imaginat ce forma de inteligenta va avea entitatea virtuala aflata in memoria unui computer.