Un tren de noapte

Am avut de curând plăcuta ocazie de a ajunge din nou în draga mea urbe natală, de această dată cu trenul. Cum avusesem un curs până mai târziu și nu-mi putusem lăsa studenții în negura neștiinței, m-am hotărât sa plec seara, după ore. Ajung la gară, lejer, fără bagaje, iau bilet, aproape nimeni la cele doisprezece case de bilete deschise și îmi arunc ochii în jur, pe peron, sa văd cu ce să-mi mai umplu timpul vreo jumătate de oră până la plecare.

De la facultate venisem direct la tren, deci aș fi mâncat ceva, nu orice, din principiu. Mă uit…hm..nimic de încredere. Un cuplu înfulecă ceva pe o bancă, ceva de firmă aș putea spune, dar după cum arata hamburgerul mai bine răbdam de foame. Aleg cu greu o gogoașă rece dintr-un raft, mușc precaut din ea și mă uit în lungul liniei. Eh, încă 5 minute și mă sui în tren, scot o carte, citesc…

Se anunță ceva la megafoane: “Trenul accelerat..care va pleca în direcția Ploiești, Mizil, Buzău, Râmnicu Sărat etc. de la linia… se va gara în 30 de minute din cauza unor probleme tehnice. Ne cerem scuze..”. Începem bine, cu întârziere chiar de la plecare. Păi până la Vatra Dornei sau unde o merge, cât va fi întârzierea ? Lasă că recuperează pe drum, gândesc fericit, dar imediat, ca o premoniție, îmi schimb gândul. Măcar să ajung acasa până la miezul nopții și e bine.

Frigul e destul de pătrunzător, mă plimb în lungul peronului salutându-mi studenții care, miraculos, ajunseseră în stație după ora oficială de plecare a trenului. Să fi știut că se pleacă mai târziu, că întârzierea e deja o regulă ? Nu știu și poate că nici nu voi afla vreodată.

În sfârșit…în lungul liniei apar două luminițe, mă uit la ele cum cresc și-mi revine buna dispoziție. Hai că ne suim și plecăm, ce să mai facem atâta caz pentru o mică întârziere ? Găsesc vagonul, compartimentul și locul. Semiîntuneric și cam frig. Alături de mine stă un domn, în fața mea cuplul cu hamburgerul verzui. În câteva minute se umple compartimentul, dar și culoarul, cineva fluieră îndelung, pleacă trenul de alături, mai stăm câteva minute și pornim și noi.

Ne-am obișnuit cu lumina slabă, de fapt, cine o mai bagă în seamă ? Mulți dorm cu capul pe umărul vecinilor, ne încălzim ca vitele de la răsuflarea celuilalt, mânerul de la calorifer lipsește de cel puțin 5-6 ani, iar gaura lăsată este înfundată cu ziare, probabil pentru a nu intra frig pe acolo. Privesc cu dezgust compartimentul cu tapițeria murdară, nu mai spun de perdele, absolut toate mânerele, barele de care te poți ține sunt înfiorător de soioase, acesta fiind, desigur, și motivul pentru care nu ruginesc.

Cu ochii în carte încep și eu să picotesc, dar observ o oarecare agitație pe culoar. O fi Ploieștiul și încerc să văd afară prin geamurile aburite. Nimic, bezna de dincolo de geam e supremă, nicio licărire de civilizație nicăieri. Deci suntem încă departe, gândesc, și dau iar să adorm. Cineva deschide ușa și întinde mâna. “N-am prietene…”. Nimeni nu-i dă, mâna se retrage, închide ușa și pleacă, dar imediat e deschisă iar de un tânăr care și el întinde mâna, zicând în șoaptă: “Șefu..”. Instantaneu, colegii de compartiment se caută de bani și îi întind diferite bancnote. Stau și mă uit, mâna ajunge în dreptul eu. “Huh ?”, îngaim și-l privesc nelămurit, dar imediat îmi pică fisa și zic: “Păi am bilet..”. Sunt privit cu mirare și oarecum ca pe un intrus, un trădător. Asta e, acum ce să mai fac, încerc să mă conformez data viitoare, dar azi l-am luat, e deja aici, în buzunar. Șeful trece pe culoar. “Biletele, vă rog..”.

Ajungem în Ploiești, lumea urcă, bagaje, aglomerație, undeva sună un telefon pe acordurile unei manele de astă-vară, însă e așa de strident încât trag înapoi ușa compartimentului. Ah, uitasem să îl întreb pe șef de căldură, de lumină. Dar ce mai contează ? Și el, și marea majoritate a colegilor de tren sunt fericiți. Cu toții mergem acasă, undeva, prin Bărăgan, cu un tren de noapte…

A nu da cu împrumut

De fire, eu sunt așa…mai gospodar, adică îmi place să am în atelier (!) câteva scule și mașini electrice de utilitate certă la casa omului: un ciocan, un flex, o mașină de găurit, un clește de sârmă, un ferăstrău pendular etc. Au fost situații în care am avut nevoie de una dintre aceste scule și, decât să le împrumut de la alții, am preferat să mi le cumpăr, tocmai pentru a le avea și în cazul unei viitoare utilizări.
Într-una din zilele trecute, vine la mine un vecin, de la 5-6 case mai încolo pe stradă. Zice: “Ionuțe, știu că ai un flex, te-am văzut cu el lucrând, nu nega, dă-mi-l, te rog, 10 minute să tai două șuruburi la poartă, sunt mai lungi decât trebuie, ți-l aduc imediat..”. Sigur, cum nu, mă gândesc, suntem vecini, am copilărit împreună, îmi este ca un frate, trebuie să îl servesc, prietenul la nevoie se cunoaște. Scot flexul din cutie, îi montez un disc din cele bune, îl șterg protector, cu mâna, de un praf imaginar și i-l întind peste gard.
Mă iau cu treaba și uit în seara aceea de flex, trece și a doua zi și a treia, în fine, e duminică, îl sun pe vecin, zic să nu îl deranjez acasă. Nu răspunde, iar eu întrerup rușinat apelul: oamenii se odihnesc la sfîrșit de săptămână, nu au în grijă flexul … meu. A doua zi, ne întâlnim seara la pâine, îl întreb dacă a terminat cumva de tăiat șuruburile și dacă mai are nevoie de aparat. Zice că mi-l aduce în câteva minute, ne despărțim, iar eu mă grăbesc spre casă ca nu cumva să vină și să nu mă găsească, aș părea neserios și nu îmi stă în caracter.
Îl aștept toată seara, nu apare și nici a doua zi nu îl găsesc. Trec pe la el pe acasă, încercând, dacă e posibil, să recuperez mașinăria de care chiar aveam nevoie. Ne salutăm cordial, el la balcon, la etaj, în pijamale, eu la poartă, abia auzindu-ne de lătratul celui mai gălăgios și stupid câine pe care mi-a fost dat să îl văd. Înțeleg printre picături că flexul nu mai este la el, ci la un văr de-al lui, pe care îl cunosc și eu oarecum și de la care trebuie să mă duc să îl iau. El nu poate merge, are musafiri, cum de nu am înțeles că îl deranjez ? Închide ușa la balcon înainte de a-i ura o seară bună și distracție plăcută, apoi încerc să îmi amintesc unde stă văr-su, știu strada, poate și casa, nu mai fusesem pe acolo de vreo 25 de ani, de când eram copii.
Ajung, sun la mai multe porți până nimeresc casa vărului vecinului meu. Aflu de la el, nu fără oarecare stupefacție, că flexul nu mai este nici la el, ci la un cumnat de-al unui frate de-al unui unchi de-al său, care a avut și el nevoie să taie câteva sârme la un gard undeva. Primesc promisiunea că mâine la prima oră mi se va returna flexul.
Plec spre casă neîncrezător în spusele vărului, dar, iată, vorba este vorbă, exact cum îmi place: a doua zi, o Dacie papuc oprește în capătul străzii, coboară doi băieți care încep să mă strige pe la toate porțile. Ies, mă identific cu persoana strigată și primesc peste gard o pungă în care se află (zdrobit) flexul împrumutat. Nu îmi vine să cred: așa arată un flex în interior ?? Încerc să îl repar cumva, dar îmi este imposibil, cineva (sau ceva) a exercitat o forță de strivire așa de mare asupra motorului electric, încât cu greu îl poți distinge de carcasă.
Hotărât să aflu măcar ce s-a întâmplat, mă duc la vecin. Sunt primit cu oarecare răceală, îi arăt ce am primit înapoi, ridică din umeri, îmi spune că asta e, nu-i vina lui și că “Hai măi Ionuțe, stai tu într-un flex acuma ? Îți iei mâine altul, ce mare pagubă ?”.
Sincer, are dreptate: decât să umblu pe la porțile tuturor neisprăviților, mai bine mă duceam de la bun început și îmi luam un flex nou. Pe care, însă, să nu îl mai împrumut nimănui…

Stăpânul

Căruța hurducăi pe drumul desfundat și prăfuit. Încă puțin. Clătinat și zdruncinat de căruța strâmbă, suit pe capră, cu hățurile calului în mâna stângă, afundat în gânduri, Ion privi orizontul. În curând avea să se însereze. Dădu un imbold scurt animalului, trebuiau să ajungă până la intrarea în noapte. Obosit și însetat, calul își târșâia greu copitele prin praful gros și uscat al uliței. “Hai mă, hai, nu mai avem mult, hai…”.
Un câine sări dintr-o curte lătrând căruța sărăcăcioasă cu coviltir peticit și decolorat. Fără să îi acorde vreo atenție, om și animal trecură mai departe. Lătratul câinelui rămase undeva în urmă, ultimele case ale satului începură să-și depene pereții scorojiți, gardurile rupte, câțiva copii despuiați și murdari alergară să atingă măștile hidoase atârnate de coviltir. Încă puțin și ajung, da, e chiar acolo, pe dealul acela. Și este încă lumină, e bine.
Ion închise ochii obosit, lăsă hățurile din mână, calul aproape că știa drumul deși era prima oară când ajungeau prin aceste locuri uitate de lume. Îl cuprinse o moleșeală dulce, ca o beție, ca o vrajă cu mii de fire invizibile.
De azi dimineață era afundat în gânduri, întreaga sa viață i se perindase pe dinaintea ochilor. Aproape că a pierdut noțiunea timpului deși amintirile vii și adesea dureroase l-au făcut să trăiască din nou clipe amestecate și tulburi din viața sa tumultoasă. Mereu pe drumuri, prin târguri, jucând pe podelele de lemn slinos ale cârciumilor din marginea Bucureștiului, Târgoviștei și Brașovului. Dar cine să le mai știe ? Câți ani au trecut, cine își mai amintește de început ? El…ei bine, el nici nu mai știe câți ani are. Și dacă ar ști la ce ar conta ? Nu l-ar face nici mai frumos, nici mai bogat și nici mai sătul. Mai important e să știe când va ploua, care sunt drumurile călcate de lupi sau de tâlhari decât un număr de ani, adunați, acolo…
Își amintise bine de ziua în care Stancu a venit la ei la poartă și a vorbit cu mamă-sa. Pe atunci el, Ion, era doar un copil de 5-6 ani, mama i-a chemat pe toți, i-a înșirat unul lângă altul și i-a spus bărbatului: “Alege-ți unul, doar unul pot să îți dau…”. Ei, copii, se înghionteau, frați de vârste diferite, râdeau fericiți de ziua aceea însorită de septembrie și scoteau pe ascuns limba la străinul înalt și uscățiv. Da, parcă era în septembrie, Stancu se plimbase de câteva ori prin fața lor, îi măsurase cu privirea și murmurase ca pentru sine “…un băiat, da, un băiat vreau, nu îi pot deosebi, sunt la fel de zdrențăroși și slabi…”. Copilul simțise o mână aspră pe umăr, Stancu îi ridicase bărbia cu nuiaua biciului și-l privise în ochi: “Cum te cheamă băiete ?”. Rușinat, copilul abia îngăimă: “Ion, Ion nene…”. “Bine, pe ăsta îl iau, hai femeie, pregătește-i bocceluța, dacă ai să-i dai una, dacă nu, gata, îl iau așa, găsesc eu ceva să-l îmbrac”.
În primele clipe copilul de atunci nu înțelesese, deși acum totul e așa de limpede. De la uimire, la disperare și apoi la deznădejde, aceste stări au trecut rapid prin inima și sufletul acelui băiețel slab și timid de altădată. Imaginea celor câțiva gologani aruncați în palma mamei și ultimele sale cuvinte i-au rămas pentru totdeauna săpate adânc în minte: “Să fii cuminte Ionică, să îl asculți, nu-i mai spune nene, de azi e stăpânul tău, el te va crește, îți va da de dormit și de mâncare, să mergi cu el și să nu-i ieși din vorbă…”.
Primele zile după plecare au fost cele mai grele, Stancu l-a pus să învețe câteva cântece, să joace, să arunce bilele și să le prindă cu ochii închiși, să mâne caii căruței, să pregătească terciul de mămăligă, să aprindă focul, să întindă mâna milog în ușa bisericilor… Au colindat toată țara, au trecut munți și râuri învolburate, au văzut marea, au mâncat când au avut ce și au răbdat când nimeni nu s-a milostivit cu ei, au bătut drumuri crăpate de secetă și au cerut apă pe la casele creștinilor. Unii s-au îndurat și i-au primit câteva zile, apoi au plecat mai departe. Au răzbit frigul și zilele toride de vară împreună, Stancu, el și caii. Din când în când câte un câine pribeag se aciua pe lângă căruța lor și pleca când de la masa oamenilor nu rămânea nicio firimitură și pentru el.
Stancu nu l-a bătut niciodată, ci l-a învățat din toate câte ceva. El a fost cel care i-a pus prima mască pe față și i-a deslușit meșteșugul jocului păpușilor din cârpe legate cu sfori de mâini și de picioare. Au câștigat bani buni din asta, prostimea se aduna la bâlciurile de duminică și privea cu nesaț priceperea copilului, asculta cu plăcere glasul lui subțirel și dulce. Mai întotdeauna, desaga stăpânului se umplea, adesea cu mâncare, adusă de femeile miloase copilului cu ochi albaștri. Și apoi o împărțeau împreună.
Au trecut anii, copilul de odinioară a crescut, a devenit un bărbat puternic, mândria lui Stancu. Nu i-a ieșit niciodată din vorbă, l-a ascultat și l-a iubit ca pe tatăl pe care nu-l avusese acasă. Ion a încercat în câteva rânduri să aducă vorba că dorește să-și reîntâlnească mama, frații, dar Stancu i-o tăiase scurt: “La ce bun să ne întoarcem ? Ce să vezi ? O batrână scofâlcită, săracă și plină de griji ? Eu sunt familia ta, eu te-am purtat cu mine, eu te-am învățat tot, ești al meu. Cei de acasă ar vrea doar banii tăi, nu pe tine, tu nu le mai aparții…”. De fiecare dată, Ion plecase privirea: “Da, stăpâne…”. Își dăduse singur seama, peste ani, că mama îl vânduse pentru câțiva bani și că toată viața sa și-o petrecuse alături de omul acesta. Și, într-un fel, îi datora viața.
Dorit de femei și invidiat de bărbați, un munte de om, blând și cuviincios cu toți, prieteni sau străini, Ion asculta și acum de Stancu, ale cărui tinereți apuseseră de mult. Aproape orb, slab și lipsit de puteri, Stancu era doar o umbră a ceea ce fusese cândva: stăpânul unui băiat luat de lângă ai lui. O vreme nu s-a mai dat jos din căruță, apoi nu a mai mâncat nimic, cerea doar apă din când în când. Ion a văzut toți doctorii și vracii târgurilor în căutarea unui leac care să-i redea bătrânului puterea. În zadar…Stancu se topea câte puțin în fiecare zi. Pînă azi.
“Băiete, eu sunt gata, plec…”. Ion deschise gura să se împotrivească, dar Stancu continuă răgușit: “Te-am crescut cum am putut eu mai bine, tot ce am va fi al tău: căruța, calul ăsta olog care ne-a mai rămas, măștile, păpușile…Nu îți pot lăsa mai mult, am aici doar câțiva bănuți adunați în zilele bune, fă-ți un rost, nu rămâne un hoinar ca mine…”. Stancu desfăcu de la piept o batistă înnodată din care se rostogoliră în palma lui Ion cîteva monezi de aur.
Au ajuns, Ion trase hățurile și căruța opri într-o rână. Bărbatul sări de pe capră și trase cu grijă din spatele coviltirului un cearceaf cu un trup moale și slab, aproape o umbră. O lacrimă amară se scurse pe obrazul ars de soare și prăfuit. Azi e ziua în care își va îngropa tatăl.
Mai târziu, poate o săptămână sau două din acea zi, să tot fi fost prin septembrie, o căruță strâmbă opri în fața unei case părăginite. Un bărbat coborî și vorbi cu femeia din curte. În mâna femeii, lăsați să cadă dintr-o batistă, sclipiră 3-4 galbeni mărunți. Câteva lacrimi înăbușite în basmaua neagră și un băiețel urcă alături de bărbat în căruță. Avea să fie un nou început, un destin alergat pe drumurile pribegiei, al bâlciurilor și târgurilor de duminică, al cărărilor înguste de munte, al nopților petrecute sub lumina lunii, al zilele bune în care vor avea de mâncare, al clipelor de trudă în deprinderea meșteșugurilor celor pribegi ?
Povestea lor nu ne este, însă, cunoscută, știm doar că la întrebarea băiețelului: “Cum te cheamă, nene ?”, bărbatul i-a răspuns: “Ion…am fost și eu odată ca tine, ascultă-mi vorba și îți va fi bine, îmi poți spune stăpâne…”

Disonanţă cognitivă

Am o dilemă: telefonul mobil este binefacere sau blestem ? Păi...depinde. Eram mai ieri la Poştă să ridic o recomandată. Cum deseori planul de acasă nu se potriveşte celui de la piaţă, şi de această dată am ajuns chiar în intervalul de 30 de minute în care oficiul poştal este închis pentru schimbul de tură. Bun, zic, aştept sau mă plimb puţin şi revin. Cum tocmai începuse o ploaie măruntă, decid că este mai bine să sprijin cu umărul drept geamul poştei şi să aştept răbdător ora redeschiderii. Încet-încet, ca atraşi de fire nevăzute, alţi trecători îmi urmează exemplul. Stăm la coadă, uşor zgribuliţi şi privim cu oarecare încordare ceasurile.
Trec câteva minute când, deodată, un vaiet înfiorător ne taie răsuflarea. Tresar şi privesc spre micuţa gheretă ticsită cu CD-uri şi casete audio. Imediat, câteva acorduri de ţambal dublează vocea tărăgănată a vreunui cantautor, probabil vedetă locală în vreun orăşel de provincie. Probabil că este unul dintre cei 12-15 manelişti prezenţi pe un afiş mare lipit la loc de cinste pe geamul din faţă al gheretei. Încerc să fac abstracţie de lălăiala agramată şi fără sens, plină de bani şi duşmani ce îmi provoacă un puternic discomfort psihic. Îmi adun gândurile, dar doar pentru câteva secunde fiindcă fug speriate de inegalitatea raportului de forţe: muzica urcă în intensitate ameţitor de repede, pare că nimeni şi nimic nu o poate opri.
Simt o atingere pe umăr şi realizez că nu sunt singurul deranjat de muzica de petrecere. În spatele meu, o doamnă între două vârste destul de înaintate, aş putea spune, mă priveşte preocupată: “Tinere, dumneata nu auzi cum îţi sună telefonul ?”. “Nu, cine mai poate auzi ceva în hărmălaia asta ?” sunt tentat să spun, dar nu apuc fiindcă doamna se adresează unei prietene, cam de aceeaşi vârstă: “M-au înnebunit, Vasilico, tinerii aştia cu telefoanele lor. Le sună pe stradă, în autobuz, vorbesc, râd, ce ştiu ei de problemele noastre, ale pensionarilor...”. Mă simt mustrat, caut telefonul în rucsac şi când să răspund văd numărul: un mare şef are acum treabă cu mine ! Nu ieri, nu mai târziu, ci acum, chiar acum ! Stau preţ de 2-3 secunde şi mă gândesc cum să ies din încurcătură. Telefonul sună probabil din ce în ce mai tare (ştiu asta de la ecranul aprins la maxim, dar tot nu-l aud), doamnele mă privesc reprobator. Nu pot răspunde, nu aş auzi nimic din ce mi se va transmite, să plec de la coadă nici vorbă, în spatele meu sunt deja 20 şi ceva de persoane.
Îmi iau inima în dinţi şi răspund: “Da şefu’...da, păi sunt prin oraş, vă aud greu, vă sun eu în câteva minute ? Nu, nu sunt în maşină...Poftim ? Îmi cer scuze, nu vă aud prea bine...Nu, nu sunt în maşină...păi cum să dau muzica mai încet ? A....nu şefu’... nu e CD-ul meu....Nu, serios, nu e...dacă vă spun...da...deci mâine la 8 sunt acolo. Da, am înţeles, când veniţi mai târziu va funcţiona perfect, da...până diseară şefu’, a, sigur că nu e nicio problemă, ce n-am mai stat ? Da, să trăiţi, sigur...”. Închei convorbirea intimidat oarecum de părerea pe care interlocutorul meu şi-a putut-o face despre gusturile mele muzicale. Mă va ierta cu siguranţă, şefii au suflete mari…
În sfârşit, se deschide uşa oficiului şi lumea dă năvală peste rând. Încă sub impresia puternică a momentului anterior fac şi eu 1-2 paşi înainte. În faţa mea, cele două doamne (deşi nu am idee cum au ajuns acolo din spatele meu) înghiontesc o domnişoară firavă: “Ce te-nghesui domnişoară ? Dumneata ştii că noi stăm aici de două ore la coadă ? Nu mai aveţi pic de respect...” Fata se trage înapoi, doamnele intră, îmi vine şi mie rândul să calc pragul, dar mă opresc şi cu un gest larg şi galant fac loc fetei să intre înaintea mea. Întind buletinul la ghişeu şi cât mi se caută recomandata după care venisem, îmi sună iar telefonul. Răspund liniştit, infernul muzical de afară se pierde undeva în geamurile termopan ale clădirii. Deşi convorbirea a durat mai puţin de 10 secunde (era pur şi simplu o confirmare de întâlnire) doamnele mă privesc cu dispreţ şi comentează ceva pe înfundate. Ridic scrisoarea, mulţumesc şi ies. Lălăiala îmi loveşte din nou timpanele. Mă opresc să iau pâine de la magazinul alăturat şi o întreb cu năduf pe vânzătoare: “Doamnă, cum puteţi suporta muzica asta toată ziua ?”. În mod neaşteptat, femeia îmi zâmbeşte luminându-mi ziua: “Da’ cine credeţi că o mai aude, domnule ? Şi încă azi nu-i nimic, să vedeţi în alte zile ce concerte fac.”
Plec spre casă. Presimt o durere de cap. Poate că e de la vreme sau de la…disonanţa cognitivă…