August

Picătura de sudoare i se prelinse pe tâmplă, coborî pe obraz, pe bărbie, apoi pe gât. Iancu o şterse cu mâneca şi se trase mai la umbră. Deşi copacul ar fi oferit adăpost pentru amândoi, Dumitru rămase în plin soare privind spre culmea dealului. După privirea încruntată, Iancu înţelese că îl preocupă ceva. Alungă în lehamite o muscă, se sprijini într-un cot şi spuse: ”Lasă Dumitre, vino şi te odihneşte puţin, e prea cald. Nu vin ei acum...poate mai târziu, au tot timpul, doar noi trebuie să îi aşteptăm.”
Dumitru se întoarse, îl privi şi-i ceru bidonul cu apă. Bău cu sete, cu capul dat pe spate, iar două firicele de apă i se prelinseră la colţurile gurii: ”S-a încălzit apa Iancule, cobor la râu să iau apă rece. Uită-te tu după ei cât lipsesc eu”. Iancu încuviinţă din cap, dar imediat ce Dumitru dispăru între ierburile înalte, se întinse mai bine la umbră şi-şi acoperi ochii cu braţul drept. Rupse un pai, îl prinse cu buzele şi începu să îl strivească între dinţi...ce bună ar fi fost o ţigară…dar de unde aici ? Şi căldura asta…nu se mai ostoieşte soarele. Nici nu îşi mai amintea de când nu a mai fost aşa cald, de trei-patru ani, sau poate mai mult. Cine mai ştie ?
Închise o clipă ochii şi se gândi acasă, şi-o imagină pe mamă-sa punând masa şi chemându-i pe toţi în jurul mămăligii cu brânză. Iar el, în capul mesei, doar era cel mai mare dintre fraţi, punând câte o picătură de vin rece celorlalţi. Mai drag îi era de Tudor, cel mai mic, care abia ajungea la masă, iar el, ca frate mai mare, deseori mânca cu el în braţe, amândoi din aceeaşi strachină. Apoi alergau prin gradină, el cu Tudor în spate...Totul i se păru atât de real încât aproape că simţi gustul vinului în gură. Înghiţi în sec, întredeschise ochii şi privi spre Dumitru, în picioare în faţa sa: ”Iancule, dormi ? Te las singur câteva minute şi te găsesc sforăind ? Dacă ei ar fi ajuns deja aici ?”. “M-am visat acasă Dumitre, eram cu mama la masă şi cu Tudor cel mic. Şi beam vin rece Dumitre...rece, cum ştii că îl am eu în pivniţă”. “Lasă Iancule, că îl bem pe tot când vom ajunge acasă. Nu mai e mult…”.
Iancu deschise gura să-i răspundă când prima explozie apăru pe deal. “Gata Dumitre, i-ai aşteptat destul, iată-i că au venit. Te întrebai unde sunt, uite-i, sunt destui pentru amândoi. Încarcă tunul Dumitre !”.
Undeva, în dreapta lor, bateria lui Matei şi Petru trăsese deja prima salvă. Iancu ochi cu grijă şi trase. “Încarcă Dumitre, mai repede…aşa, fă-mi loc…”. Trase cu sete al doilea proiectil, iar tubul sări fierbinte din încărcător. În uniformele lor negre, cu căştile mari, lăsate pe frunte, urmaţi de tancuri, nemţii coborau în fugă dealul. “Dacă ajung la pod nu îi mai putem opri. Încarcă repede Dumitre, tancul ala s-a oprit, va trage, ne-au văzut…”. Norul de fum apărut la gura ţevii acestuia şi explozia apropiată, urmată de o ploaie de pietre şi pământ îi confirmară spusele. “I-a lovit pe ai noştri Iancule, mă duc la Petru”. “Stai Dumitre, încarcă tunul să pot trage, ajută-mă…Nu te mai duce, tunul lor a tăcut, suntem numai noi doi, trebuie să-i oprim la pod ”. Dumitru îl privi cu ură şi-i şuieră printre dinţi: “Nu-mi las fratele fără ajutor Iancule, dacă va fi cazul îl voi căra în spate până la Iaşi…Mă auzi, nu-l las, numai pe el îl mai am.”
Iancu aproape că nu-l auzi, trase din nou, scoase tubul, aduse un proiectil, îl aşeză în încărcător şi închise trapa. Metalul fierbinte îi fripse pielea până la carne, ochi şi trase. “Ai lovit un tanc Iancule…îi putem opri aici, acum…”. La câţiva paşi în dreapta sa, Dumitru îl sprijini pe Petru de copac şi veni să-l ajute. “Câte proiectile mai avem Dumitre ? Încerc să lovesc podul să nu poată trece cu tancurile”. “Vreo şase sau şapte Iancule…Petru e rănit, ne-ar fi putut ajuta. Matei e mort…săracul”. Iancu îşi îndreptă spatele, se întoarse şi-i spuse: “Plecaţi Dumitre… Ia-l pe Petru şi plecaţi. Puteţi scăpa cu viaţă”. “Hai să plecăm împreună Iancule, vino cu noi, fară tine nu mergem nicăieri. Ne cunoaştem din copilărie Iancule, nu te las singur aici”. Iancu îl apucă pe Dumitru de gulerul cămăşii, îl privi fix în ochi şi scrâşni: “Pleacă Dumitre, pleacă, altfel murim toţi trei aici. Voi veni şi eu în urma voastră. Cât mai am cu ce trage nu-mi părăsesc tunul Dumitre. Nici bunicul nu a facut-o la Oituz, n-o voi face nici eu aici. Te aşteaptă muierea acasă Dumitre, ia-l pe Petru şi du-te !”. “Bunicul tău a murit la Oituz Iancule. Nu trebuie să mori şi tu aici. Te rog Iancule, să ne retragem împreună.”. Iancu îl împinse cu putere, Dumitru se dezechilibră şi făcu câtiva paşi înapoi. “Pleacă odată Dumitre, scăpaţi măcar voi, eu nu-mi părăsesc tunul…”.
Rămas fără glas, Dumitru se aplecă, îşi ridică fratele, îl privi încă o dată pe Iancu încruntat, aplecat asupra tunului şi se îndepărtă.
Aproape un an mai târziu, în mai 1945, după încheierea războiului, doi soldaţi lăsaţi la vatră se opriră în faţa unei case. Primul care i-a zărit a fost Tudor, desculţ, doar cu cămaşă lungă pe el, probabil a fratelui cel mare, le-a alergat în întâmpinare. În pragul casei, mama, în negru, îi privi cu ochii în lacrimi pe cei doi: “Ştiu că băiatul meu e mort. Am aflat. Spuneţi-mi numai unde şi când a căzut...”. Dumitru desfăcu încet cureluşa căştii, îşi descoperi capul, lăsă bărbia în piept şi îi răspunse abia şoptit: “La Bicaz, anul trecut, în ultima zi de august. Datorită lui am scăpat noi”. Degetele femeii se încleştară pe pragul uşii. Prea mic să înţeleagă drama oamenilor mari, Tudor îl luase de mână pe Petru: “Nene, mă iei şi pe mine în spate cum mă lua Iancu ?”….

Eroul

Se simţea obosit...de când s-a început construcţia coloniei muncise aproape fără întrerupere. Forţa şi constituţia sa masivă l-au ajutat când a trebuit sa sape tunelele. A înlăturat de unul singur pietrele şi a scos pământul din galerii. Noaptea stătea de veghe, nimeni nu ar fi îndrăznit să treacă fără voia lui. Chiar regina a venit să-l vadă în câteva rânduri şi l-a asigurat de înalta ei preţuire. Umil şi supus nici nu a îndrăznit să o privească, dar ar fi făcut orice pentru ea. Însuşi regina i-a acordat atenţie lui, un simplu soldat din armata ei numeroasă. Ar fi putut să-l ignore şi să treacă pe lângă el, însoţită de alaiul său, iar pentru el ar fi fost de ajuns doar să se afle în preajma ei.
Privi în urmă galeria pe care o săpase, se opri câteva clipe să se odihnească când cineva dădu alarma. Un fior îl pătrunse, ştiu că a sosit momentul în care aveau cu adevărat nevoie de el, părăsi în fugă reţeaua de tunele şi se îndreptă spre ieşirea din colonie.
Nu cunoştea încă gravitatea pericolului, dar reuşi să afle că sunt atacaţi. Întrebase şi dacă regina e în siguranţă, însă nimeni nu i-a dat un răspuns. Încărcaţi cu alimente şi urmaţi de copii, toţi ai săi fugeau din calea atacatorilor. Majoritatea s-au îndreptat spre palat, alţii spre galeriile săpate adânc în pământ şi de acolo, poate, spre ieşirile secrete. Îi înţelese, ei nu erau soldaţi, puteau să se teamă, dar pentru el acest sentiment nu trebuia să existe, avea datoria să lupte şi să-şi apere regina. Poate că în acest moment ea îşi punea toate speranţele în forţa şi dăruirea sa, nu avea să o dezamăgească.
În faţa sa, aproape de intrare, îşi observă camarazii aşezaţi pe mai multe rânduri. Fiecare trebuia să păşească numai înainte, nici un pas înapoi. Vor lupta, fără teamă, fără ezitare. Aşa au fost crescuţi, să fie soldaţi, acesta este destinul lor. Curând îi va veni şi lui rândul, fără îndoială. Se va teme ? Va fugi ? Nu, va lupta, chiar dacă îşi va pierde viaţa, un sacrifiu neînsemnat în apărarea reginei sale.
Recunoscu atacatorii şi se linişti puţin, îi cunoştea prea bine, în nenumărate rânduri le iscodise obiceiurile şi modul de comunicare. Se înţelegeau între ei prin strigăte răguşite şi fără sens. De fiecare dată i se părură inferiori şi dezordonaţi, colonia lui era, desigur, mai avansată, bazată pe o ierarhie riguroasă şi ordine strictă care păreau să le lipsească celorlalţi. Niciodată nu le-a dat foarte mare atenţie, i-a tolerat alături de colonie fiindcă în câteva rânduri le intrase în case pentru a lua alimentele de care au avut nevoie. Nu a întâmpinat nici o rezistenţă, probabil teama îi făcea să se ascundă de fiecare dată.
Dar acum, aceşti primitivi, au îndrăzneala să atace colonia, să pună în pericol viaţa reginei. Păşi înainte hotărât să îi respingă. Îşi privi camarazii, unul lângă altul, mulţi, întunecaţi şi hotărâţi ca el. Nu vor pierde lupta, acum era sigur de asta.
Ar fi atacat chiar acum, dar trebuia să aştepte. Încă un pas. Rândul din faţa sa se desfăcu şi se pregăti. Ieşiră şi înconjurară inamicii, îi loviră cu putere, apoi se retraseră. În sfârşit, calea îi este liberă, făcu un pas înaintea rândului său şi muşcă puternic paiul întins. Într-o clipă picioarele sale părăsiră solul, fiind ridicat în aer de o forţă incredibilă...
Femeia ieşi pe treptele casei uitându-se după cei doi copii: ”Andrei, Paul, unde sunteţi ? Haideţi la masă, v-am chemat de acum 10 minute, se răceşte mâncarea. Spălaţi-vă mâinile şi aşezaţi-vă....Andrei, iar eşti plin de praf. De unde veniţi ? Sper că nu aţi ieşit în stradă”. “Nu, mamă, am fost în curte, am găsit un muşuroi de furnici şi ne-am jucat cu ele. Am căutat să prindem regina, cică îţi poate îndeplini orice dorinţă, aşa spune povestea bunicii. N-am găsit-o, dar, uite, am prins una mare. Erau mai multe, dar noi am luat-o numai pe asta”. Copilul ridică paiul de capătul căruia era agăţată o furnică şi i-o arătă mamei. “Andrei, du repede furnica afară, nu vreau să le obişnuim la noi în casă, hai, repede”.
Băieţelul coborî de pe scaun, întoarse cu grijă paiul pentru a vedea mai bine furnica, apoi, sub privirile încruntate ale mamei, îi dădu drumul în iarbă şi se întoarse la masă.
În seara aceea, departe, undeva sub pământ, regina furnicilor şi supuşii săi au primit emoţionaţi vestea respingerii atacului inamic, dovadă a curajului şi dăruirii unuia dintre ei. Un nou erou se ridicase din mijlocul lor. De acum erau în siguranţă…