miercuri, 15 decembrie 2010

Un tren de noapte

Am avut de curând plăcuta ocazie de a ajunge din nou în draga mea urbe natală, de această dată cu trenul. Cum avusesem un curs până mai târziu și nu-mi putusem lăsa studenții în negura neștiinței, m-am hotărât sa plec seara, după ore. Ajung la gară, lejer, fără bagaje, iau bilet, aproape nimeni la cele doisprezece case de bilete deschise și îmi arunc ochii în jur, pe peron, sa văd cu ce să-mi mai umplu timpul vreo jumătate de oră până la plecare.

De la facultate venisem direct la tren, deci aș fi mâncat ceva, nu orice, din principiu. Mă uit…hm..nimic de încredere. Un cuplu înfulecă ceva pe o bancă, ceva de firmă aș putea spune, dar după cum arata hamburgerul mai bine răbdam de foame. Aleg cu greu o gogoașă rece dintr-un raft, mușc precaut din ea și mă uit în lungul liniei. Eh, încă 5 minute și mă sui în tren, scot o carte, citesc…

Se anunță ceva la megafoane: “Trenul accelerat..care va pleca în direcția Ploiești, Mizil, Buzău, Râmnicu Sărat etc. de la linia… se va gara în 30 de minute din cauza unor probleme tehnice. Ne cerem scuze..”. Începem bine, cu întârziere chiar de la plecare. Păi până la Vatra Dornei sau unde o merge, cât va fi întârzierea ? Lasă că recuperează pe drum, gândesc fericit, dar imediat, ca o premoniție, îmi schimb gândul. Măcar să ajung acasa până la miezul nopții și e bine.

Frigul e destul de pătrunzător, mă plimb în lungul peronului salutându-mi studenții care, miraculos, ajunseseră în stație după ora oficială de plecare a trenului. Să fi știut că se pleacă mai târziu, că întârzierea e deja o regulă ? Nu știu și poate că nici nu voi afla vreodată.

În sfârșit…în lungul liniei apar două luminițe, mă uit la ele cum cresc și-mi revine buna dispoziție. Hai că ne suim și plecăm, ce să mai facem atâta caz pentru o mică întârziere ? Găsesc vagonul, compartimentul și locul. Semiîntuneric și cam frig. Alături de mine stă un domn, în fața mea cuplul cu hamburgerul verzui. În câteva minute se umple compartimentul, dar și culoarul, cineva fluieră îndelung, pleacă trenul de alături, mai stăm câteva minute și pornim și noi.

Ne-am obișnuit cu lumina slabă, de fapt, cine o mai bagă în seamă ? Mulți dorm cu capul pe umărul vecinilor, ne încălzim ca vitele de la răsuflarea celuilalt, mânerul de la calorifer lipsește de cel puțin 5-6 ani, iar gaura lăsată este înfundată cu ziare, probabil pentru a nu intra frig pe acolo. Privesc cu dezgust compartimentul cu tapițeria murdară, nu mai spun de perdele, absolut toate mânerele, barele de care te poți ține sunt înfiorător de soioase, acesta fiind, desigur, și motivul pentru care nu ruginesc.

Cu ochii în carte încep și eu să picotesc, dar observ o oarecare agitație pe culoar. O fi Ploieștiul și încerc să văd afară prin geamurile aburite. Nimic, bezna de dincolo de geam e supremă, nicio licărire de civilizație nicăieri. Deci suntem încă departe, gândesc, și dau iar să adorm. Cineva deschide ușa și întinde mâna. “N-am prietene…”. Nimeni nu-i dă, mâna se retrage, închide ușa și pleacă, dar imediat e deschisă iar de un tânăr care și el întinde mâna, zicând în șoaptă: “Șefu..”. Instantaneu, colegii de compartiment se caută de bani și îi întind diferite bancnote. Stau și mă uit, mâna ajunge în dreptul eu. “Huh ?”, îngaim și-l privesc nelămurit, dar imediat îmi pică fisa și zic: “Păi am bilet..”. Sunt privit cu mirare și oarecum ca pe un intrus, un trădător. Asta e, acum ce să mai fac, încerc să mă conformez data viitoare, dar azi l-am luat, e deja aici, în buzunar. Șeful trece pe culoar. “Biletele, vă rog..”.

Ajungem în Ploiești, lumea urcă, bagaje, aglomerație, undeva sună un telefon pe acordurile unei manele de astă-vară, însă e așa de strident încât trag înapoi ușa compartimentului. Ah, uitasem să îl întreb pe șef de căldură, de lumină. Dar ce mai contează ? Și el, și marea majoritate a colegilor de tren sunt fericiți. Cu toții mergem acasă, undeva, prin Bărăgan, cu un tren de noapte…