vineri, 8 ianuarie 2010

Disonanţă cognitivă

Am o dilemă: telefonul mobil este binefacere sau blestem ? Păi...depinde. Eram mai ieri la Poştă să ridic o recomandată. Cum deseori planul de acasă nu se potriveşte celui de la piaţă, şi de această dată am ajuns chiar în intervalul de 30 de minute în care oficiul poştal este închis pentru schimbul de tură. Bun, zic, aştept sau mă plimb puţin şi revin. Cum tocmai începuse o ploaie măruntă, decid că este mai bine să sprijin cu umărul drept geamul poştei şi să aştept răbdător ora redeschiderii. Încet-încet, ca atraşi de fire nevăzute, alţi trecători îmi urmează exemplul. Stăm la coadă, uşor zgribuliţi şi privim cu oarecare încordare ceasurile.
Trec câteva minute când, deodată, un vaiet înfiorător ne taie răsuflarea. Tresar şi privesc spre micuţa gheretă ticsită cu CD-uri şi casete audio. Imediat, câteva acorduri de ţambal dublează vocea tărăgănată a vreunui cantautor, probabil vedetă locală în vreun orăşel de provincie. Probabil că este unul dintre cei 12-15 manelişti prezenţi pe un afiş mare lipit la loc de cinste pe geamul din faţă al gheretei. Încerc să fac abstracţie de lălăiala agramată şi fără sens, plină de bani şi duşmani ce îmi provoacă un puternic discomfort psihic. Îmi adun gândurile, dar doar pentru câteva secunde fiindcă fug speriate de inegalitatea raportului de forţe: muzica urcă în intensitate ameţitor de repede, pare că nimeni şi nimic nu o poate opri.
Simt o atingere pe umăr şi realizez că nu sunt singurul deranjat de muzica de petrecere. În spatele meu, o doamnă între două vârste destul de înaintate, aş putea spune, mă priveşte preocupată: “Tinere, dumneata nu auzi cum îţi sună telefonul ?”. “Nu, cine mai poate auzi ceva în hărmălaia asta ?” sunt tentat să spun, dar nu apuc fiindcă doamna se adresează unei prietene, cam de aceeaşi vârstă: “M-au înnebunit, Vasilico, tinerii aştia cu telefoanele lor. Le sună pe stradă, în autobuz, vorbesc, râd, ce ştiu ei de problemele noastre, ale pensionarilor...”. Mă simt mustrat, caut telefonul în rucsac şi când să răspund văd numărul: un mare şef are acum treabă cu mine ! Nu ieri, nu mai târziu, ci acum, chiar acum ! Stau preţ de 2-3 secunde şi mă gândesc cum să ies din încurcătură. Telefonul sună probabil din ce în ce mai tare (ştiu asta de la ecranul aprins la maxim, dar tot nu-l aud), doamnele mă privesc reprobator. Nu pot răspunde, nu aş auzi nimic din ce mi se va transmite, să plec de la coadă nici vorbă, în spatele meu sunt deja 20 şi ceva de persoane.
Îmi iau inima în dinţi şi răspund: “Da şefu’...da, păi sunt prin oraş, vă aud greu, vă sun eu în câteva minute ? Nu, nu sunt în maşină...Poftim ? Îmi cer scuze, nu vă aud prea bine...Nu, nu sunt în maşină...păi cum să dau muzica mai încet ? A....nu şefu’... nu e CD-ul meu....Nu, serios, nu e...dacă vă spun...da...deci mâine la 8 sunt acolo. Da, am înţeles, când veniţi mai târziu va funcţiona perfect, da...până diseară şefu’, a, sigur că nu e nicio problemă, ce n-am mai stat ? Da, să trăiţi, sigur...”. Închei convorbirea intimidat oarecum de părerea pe care interlocutorul meu şi-a putut-o face despre gusturile mele muzicale. Mă va ierta cu siguranţă, şefii au suflete mari…
În sfârşit, se deschide uşa oficiului şi lumea dă năvală peste rând. Încă sub impresia puternică a momentului anterior fac şi eu 1-2 paşi înainte. În faţa mea, cele două doamne (deşi nu am idee cum au ajuns acolo din spatele meu) înghiontesc o domnişoară firavă: “Ce te-nghesui domnişoară ? Dumneata ştii că noi stăm aici de două ore la coadă ? Nu mai aveţi pic de respect...” Fata se trage înapoi, doamnele intră, îmi vine şi mie rândul să calc pragul, dar mă opresc şi cu un gest larg şi galant fac loc fetei să intre înaintea mea. Întind buletinul la ghişeu şi cât mi se caută recomandata după care venisem, îmi sună iar telefonul. Răspund liniştit, infernul muzical de afară se pierde undeva în geamurile termopan ale clădirii. Deşi convorbirea a durat mai puţin de 10 secunde (era pur şi simplu o confirmare de întâlnire) doamnele mă privesc cu dispreţ şi comentează ceva pe înfundate. Ridic scrisoarea, mulţumesc şi ies. Lălăiala îmi loveşte din nou timpanele. Mă opresc să iau pâine de la magazinul alăturat şi o întreb cu năduf pe vânzătoare: “Doamnă, cum puteţi suporta muzica asta toată ziua ?”. În mod neaşteptat, femeia îmi zâmbeşte luminându-mi ziua: “Da’ cine credeţi că o mai aude, domnule ? Şi încă azi nu-i nimic, să vedeţi în alte zile ce concerte fac.”
Plec spre casă. Presimt o durere de cap. Poate că e de la vreme sau de la…disonanţa cognitivă…

Loading...