luni, 17 noiembrie 2008

Un apel aşteptat

Vineri seară, plouă, mă îndrept spre Buzău pentru câteva zile departe de aglomeraţia cotidiană a Bucureştiului. Eh, sunt pe bulevardul Ştefan cel Mare şi apropo de aglomeraţie...stau în maşină şi privesc coloana infinită a celor care aşteaptă alături de mine culoarea verde a semaforului. Mulţi ştiu că la ore de vârf (adică aproape la orice oră din zi) acest bulevard este un veritabil organism viu. Dacă cineva pune frână la Piaţa Obor, lumina roşie a stopurilor sale se transmite din maşină în maşină până la Piaţa Victoriei.
Cum ştiam că voi parcurge vreo zece km în aproximativ o oră, de acasă până la ieşirea din Bucureşti, imi induc o doză serioasă de răbdare, pornesc radioul, mă relaxez şi-mi promit să nu mă enervez, orice-ar fi.
Dedicaţii muzicale, discuţii, opinii ale ascultătorilor, toate sunt trecute în revistă pe cele şase butoane de selecţie ale aparatului de radio. Caut şi altceva, nimic, redactorii orei respective parcă sunt vorbiţi între ei. Bat şi eu ritmul cu degetele în volan pe o melodie dragă din perioada liceului, mă uit stânga-dreapta...un şofer fumează cu geamul puţin întredeschis (ideea e bună, îl cobor şi eu pe al meu pentru a mai alunga opacitatea geamurilor aburite), altul citeşte ceva într-un ziar cu plafoniera aprinsă.
Nici o mişcare, maşina din faţă stă, semaforul trece brusc pe intermitent, fireşte, noi avem prioritate, dar cine respectă asta ? Schimb postul de radio şi întind mâna după telefonul care sună strident undeva în rucsac pe bancheta din spate. Mă uit la număr, nu apare, e necunoscut, sunt tentat să nu răspund, din principiu, e ca şi cum ar suna cineva la uşă şi când te uiţi pe vizor, acel cineva îl acoperă cu degetul. Totuşi, pentru a rupe monotonia dedicaţiilor muzicale şi a încasa câţiva cenţi la cartela prepay, răspund, sunt întrebat de nume, zic: “Da, sărut mâna“ şi aştept. Domnişoara îmi spune că sună din partea unei cunoscute firme de telefonie mobilă şi mă întreabă dacă am un minut liber. “Sigur”, doar stau în trafic şi e abia începutul. Sunt informat pe scurt asupra activităţii companiei respective, mi se prezintă în detaliu numărul de clienţi, posibilităţile de creştere în viitor, apoi mă întreabă dacă CV-ul meu depus la ei mai este de actualitate, fiindcă tocmai s-a găsit un post nou la serviciul de Relaţii cu Clienţii. Fac ochii mari, dar nu mă vede, şi încerc să-mi amintesc când am depus eu un CV la biroul lor de Resurse Umane. Nu reuşesc şi o întreb dacă nu cumva îl au de pe vreun site de recrutare. Domnişoara e fermă: “Nu, l-aţi depus la noi cu ceva timp în urmă. Mai este de actualitate ?”. Hm…nu ştiu, o întreb când a fost depus şi primesc un răspuns incredibil: “În baza noastră de date apăreţi din 1999 cu acest CV, dar abia acum s-a ivit postul potrivit pentru Dvs.” Nu-mi vine să cred, în sfârşit am primit apelul mult aşteptat al primilor mei ani după absolvirea facultăţii. Da, dar nouă ani mai târziu... Şi ce dacă, nu contează, important este ca CV-ul meu a atras atenţia cuiva.
Sunt fericit. Am aşteptat acest telefon prea mult timp. Întâi a fost o săptămână, apoi două, o lună şi aşa mai departe. Anii au trecut unul după altul, frunzele s-au scuturat din copaci, primăvara i-a înverzit din nou, telefonul rămânea mut.
Sunt decis să o iau peste picior. Măcar aşa…de distracţie, altceva mai bun oricum nu aveam de făcut. Spun că aş fi interesat să aflu mai multe detalii. Fata turuie instantaneu o mulţime de avantaje la mare căutare acum zece ani: telefon mobil cu minute incluse, program de lucru flexibil, bonuri de masă etc., apoi mă întreabă brusc: “Aveţi servici acum ? Lucraţi undeva ? Ştiţi, noi vă dăm şi maşină de firmă..”. Probabil e argumentul suprem în plasa căruia cad mulţi candidaţi la postul respectiv. Decis să mă amuz pe seama ei, răspund că am maşină de firmă. Sunt întrebat de care, mă gândesc câteva secunde şi zic: “Da, păi am un Iveco, de 40 de tone. Chiar acum sunt la volan, fac o cursă, sunt şofer..”. Tace. O aud cum respiră, dar tace, probabil ştie câţi bani câştigă şoferii de TIR şi nu îmi poate face o ofertă mai bună. Zâmbesc, dar nu o las să mă prindă. Zice: “Ok...şi chiar nu aţi fi interesat de post ? Ce experienţă mai aveţi ? Unde aţi mai lucrat ?”. Nu am răspunsurile pregătite la aceste noi întrebări, dar gândesc repede ceva: “Păi, după ce am depus CV-ul, am tot aşteptat să mă sunaţi, nu am primit nicio ofertă...a trebuit să-mi caut şi eu o modalitate de trai. Am fost şi agent de pază...şi ospătar...Acum, pe camion, văd şi eu lumea, îmi mai rămân ceva bani din diurnă, mă descurc..”
În sfârşit cred că a înţeles. Râde şi mă dojeneşte: “De ce glumiţi cu mine ? Eu vă ofer un post real, într-o companie etc. etc şi dumneavoastră glumiţi...”. Mai ramâne să o invit la o cafea, deja primul pas îl făcusem: a râs la glumele mele. Îi răspund, însă, serios, că nu sunt interesat de postul oferit, că am deja un post foarte bun, că îmi place ce fac…Îmi mulţumeşte şi ne luăm amical rămas bun.
Ar mai fi trebuit să îi spun că am terminat o facultate, că am scris cărţi, că desfăşor activităţi de training, că sunt implicat în proiecte, că am deja o carieră ? Ar fi râs din nou, probabil, neîncrezătoare la noua glumă, dar calea către inima ei era deschisă. Lipsea doar invitaţia la cafea…
Loading...