marți, 24 noiembrie 2009

Ora la care păpuşile dorm

Irina întoarse capul spre fereastră. Ştie că undeva, acolo, porumbelul va veni la geamul ei, ca în fiecare după-amiază. Nu sosise încă, fetiţa rugase asistenta să îi pună o bucăţică de cozonac pe pervaz. Va mânca şi el din prăjitura dulce, iar ea îl va privi cum sfărâmă bucăţile, cum îşi curăţă ciocul, pentru ca apoi să îşi ia zborul sus, departe peste oraş. Iar ea îl va aştepta şi mâine, şi poimâine… Ar fi vrut să îl ţină în palme, să îi mângâie trupul firav, pieptul alb, să îi simtă bătăile ameţitor de repezi ale inimii. Voia să fie asemenea lui, agilă, liberă, să fugă, să zboare, sus, tot mai sus, să privească oraşul dintre nori, să numere maşinile ca pe nişte puncte mici, colorate.

Fetiţa oftă, asta nu se va întâmpla niciodată. Asistenta îi potrivi perna sub cap şi îi întinse telecomanda televizorului. Zăbovi câteva minute pe fiecare canal, apoi îl stinse plictisită. Pe pervaz, bucăţica de cozonac este neatinsă. N-a venit. E târziu, iar el nu a întârziat niciodată aşa de mult. Un fior rece îi străbătu fiinţa: dacă nu mai vine ? Dacă îl va pierde şi pe el ? Poate că el este ultimul ei prieten…strivi o lacrimă între gene, dar aceasta reuşi să treacă mai departe şi să i se prelingă pe obraz.

Nu, nu a uitat-o, poate că totuşi va veni. Gândul sună ca o promisiune, dar Irina îl alungă repede: aşa au promis toţi, că vor reveni, prietenii ei de odinioară au părăsit-o, unul câte unul. O mai sună din când în când, pun întrebări formale, ea le răspunde la fel, cu o voce veselă, dar falsă şi, de fiecare dată, stabilesc o dată la care să o viziteze. Iar asta nu se mai întâmplă, îi aşteaptă şi ei nu mai vin. Sigur, toţi sunt ocupaţi cu şcoala, merg cu părinţii în excursii, se joacă, râd, iar ea…ea îi aşteaptă în acelaşi loc, zi după zi.

Îşi aminti ziua aceea de primăvară, a trecut un an, da, un an şi ceva de atunci. Plecase spre sala de sport ca în fiecare miercuri, antrenamentele trebuiau desfăşurate după un orar strict. Pe atunci era cea mai bună gimnastă a şcolii, clasa a III-a D se mândrea cu Irina, campioana lor. Visele ei erau şi visele lor: locul întâi pe municipiu şi apoi campionatele naţionale. De acolo, cine ştie, poate va merge cu lotul olimpic, sau măcar va avea şansa să se antreneze alături de marile campioane. Le-a întâlnit o singură dată la o preselecţie şi i-au remarcat extraordinara mobilitate şi dorinţă de a face performanţă. Toţi au văzut asta în ochii ei limpezi, albastri, au mângâiat-o pe creştet şi au încurajat-o: “vei ajunge şi tu într-o zi ca noi fetiţo”. Mama a îmbrăţişat-o şi i-a promis că o va ajuta din când în când la compunerile la română şi la exerciţiile la matematică, numai ca ea să îşi urmeze dorinţa de a deveni campioană.

Irina zâmbi amar. În acea zi de miercuri totul pentru ea s-a sfârşit. Nu ştie nici acum care a fost motivul, dar a aluncat când a sărit la bârnă, a căzut, iar ultimul lucru pe care a reuşit mai târziu să şi-l amintească a fost chipul agitat al antrenoarei, i-a desluşit în ochi disperarea şi neputinţa, dar ea i-a zâmbit: nu o durea nimic. Mai târziu, pe un pat de spital, alături de părinţi şi prieteni a înţeles că este foarte posibil să nu mai meargă niciodată. La acest gând, pe obrajii Irinei se scurseră alte două lacrimi, mari, limpezi. Le şterse cu mâna, ca şi cum le-ar alunga departe, dar gustul lor sărat, aspru, o făcură să-şi amintească eforturile familiei de a o însănătoşi. Doctorii au ridicat din umeri, unii au plecat, au venit alţii, i-au consultat fişele, radiografiile, au privit-o cu drag, dar şi cu compătimire, au discutat cu mama pe hol, departe de ea. De fiecare dată mama îşi acoperea ochii cu mâna, probabil pentru a-şi ascunde lacrimile. Nu au renunţat, nici ea, nici părinţii. Au chemat pe cei mai buni maseuri, au făcut împreună nenumărate exerciţii, însă picioarele i-au rămas inerte, nici nu le simte, sunt ca atunci, în sala de sport.

De un an stă în acest pat, aşteptând un miracol, aşa a spus antrenoarea, că ea, Irina, merită cu adevărat un miracol. Privi iar spre fereastră. Soarele dogoritor al amiezii coborâse şi umbra serii proiecta clădirea spitalului pe blocurile din apropiere. Bucata de cozonac este neatinsă, porumbelul nu a venit.

Cufundată în amintiri şi tristeţe, Irina răsuci de câteva ori cheiţa păpuşii primită de la antrenoare. Pe marginea patului, jucăria făcu 3-4 paşi nesiguri, legănaţi, mecanici, se clătină şi rămase inertă. Fetiţa adormi. Aplecată asupra sa, mama îi şterse obrajii de lacrimile uscate, îi aşeză păpuşa alături pe pernă, şi le înveli. O rază galbenă de lumină atinse chipurile fetiţei şi ale păpuşii. Poate pentru prima dată mama observă asemănarea izbitoare între ele, aveau aproape aceleaşi trăsături, aceeaşi fineţe a obrazului, acelaşi păr blond. Numai că păpuşa putea merge… Cu lacrimi în ochi, mama stinse lumina şi se retrase pe fotoliul de lângă pat.

Mai târziu, în noapte, neştiut de nimeni, sub pătură, un arc se destinse, iar păpuşa făcu încă un pas. Alături de ea, adormită, Irina se răsuci uşor pe o parte. Nesiguri, temători, ca pentru nu a întrerupe o vrajă, câţiva muşchi ai picioarelor se contractară. Fetiţa tresări, dădu pătura la o parte şi aprinse lumina. Mişcă întâi un deget, apoi altul. Totul i se păru aşa de străin, se ridică, întinse mâna şi atinse talpa într-o senzaţie uitată, dar familiară. Îşi privi mama, pe fotoliu, stoarsă de oboseală şi de griji. Nu, nu o va trezi acum, îi va arăta mâine ce a descoperit.

Pentru prima dată după un an Irina zâmbi şi faţa i se însenină. Va veni dimineaţa, va veni o nouă zi, un nou început. Şi poate că se va întoarce şi porumbelul, singurul ei prieten adevărat. Strânse păpuşa aproape de inima sa şi adormi din nou.

Umbrele nopţii se ridicară încet, o geană de lumină pătrunse în încăpere şi se opri pe perna unde dormeau fericite două păpuşi. Nu le mai puteai deosebi una de alta. De acum înainte vor merge amândouă. Antrenoarea avusese dreptate: miracolele se întâmplă, dar numai la ora la care păpuşile dorm.

marți, 10 noiembrie 2009

Actor pe scena vietii

I-am urmărit la televizor sau pe ecranele prafuite ale sălilor de cinema. Am tremurat cu sufletul la gură pentru eroul pozitiv care a întrupat în film un voievod, un comisar, un haiduc, un soldat, un cavaler… Le-am privit jocul actoricesc de excepţie şi poate că nu am înţeles întotdeauna zbuciumul prin care au trecut pentru a intra în pielea personajelor interpretate, pentru a transmite dincolo de ecran stări sufleteşti complexe, cum numai ei ştiu sau au ştiut să o facă.
Cine sunt aceşti oameni minunaţi ? Sunt oameni obişnuiţi, oameni ca noi, înzestraţi, însă, cu un talent deosebit, actoricesc, sunt oameni de mare caracter, care au dăruit cinematografiei române filme magistrale, emoţionante până la lacrimi sau înălţătoare până la cer. Au jucat film şi teatru cu pasiune si abnegaţie, greu de înţeles acum, într-o vreme în care non-valoarea primează.
Am revăzut de curând câteva secvenţe din filmele româneşti ale anilor 70-80 şi am rămas pur şi simplu fascinat de naturaleţea actorilor, de valoarea interpretărilor, de precizia montajului şi de replicile meşteşugite.
E aşa de greu să scrii despre oameni aşa de mari şi despre filmele lor. Da, e greu … cum aş putea să conving pe cineva să vadă “Mihai Viteazu”, “Mircea”, “Dacii”, “Columna”, “Noi cei din linia întâi”, “Osânda”, “Cu mâinile curate” sau pur şi simplu “Nea Mărin miliardar” ? Ce poţi spune în favoarea acestor filme ? Că sunt interpretate de actori români de primă valoare, că sunt bine regizate şi puse în scenă, că decorurile anilor 70 sfidau majoritatea filmelor americane, că ar fi meritat premii internaţionale, că pe atunci se făceau filme, nu glumele triste de azi, că se muncea zi şi noapte până când pelicula era montată şi trimisă în cinematografe ?
Mulţi dintre noi, copii pe atunci, am avut unica ocazie să-i vedem pe Amza Pellea în marele voievod Mihai, pe Florin Piersic în Mărgelatu, pe Sergiu Nicolaescu în Mircea, pe Ilarion Ciobanu în Columna… Atâtea roluri, multe, diferite, pe care numai actorii de geniu le-au putut interpreta. Mă gândesc la Amza Pellea, la rolurile sale mucalite, nea Mărin din Băileşti, apoi Mihai Viteazu, călare, descheiat la gât, în goană turbată, conducând atacul cavaleriei valahe: “În cămaşă am să plec la luptă…”. Se cutremura sala de cinema sub copitele cailor, spectatorii se ridicau în picioare şi aplaudau sincer, din toată inima, emoţionaţi, minute în şir. Mă gândesc la bunul Ilarion Ciobanu şi la felul lui calm, curat de a interpreta oameni simpli, din popor. Mă gândesc la Sergiu Nicolaescu şi la munca sa de a oferi cinematografiei române şi universale capodopere istorice, cum rareori mi-a fost dat să văd. Filmele sale sunt un dar de nepreţuit, de neegalat azi în filmul românesc. Mă gândesc la Dem Rădulescu, la glumele sale televizate la cumpăna dintre ani, la activitatea sa didactică cu studenţii de ieri, actorii de azi. Mă gândesc la Toma Caragiu şi la schiţele sale frumoase, pline de umor şi de aluzii la perioada comunistă. Mă gândesc la Gheorghe Dinică, la geniul său deosebit, la rolurile incredibile pe care a reuşit, aparent fără efort, să le facă pe scena teatrului sau în zecile de filme în care a jucat. Mă gândesc cu drag la Radu Beligan, la teatrul pe care il slujeste dintotdeauna aproape. Mă gândesc la Florin Piersic şi cu greu mi-aş putea închipui un alt haiduc decât cel interpretat de el.
Mă bucur că am avut privilegiul să trăiesc alături de ei, să avem aceleaşi trăiri în sala de teatru, pe mulţi dintre ei i-am aplaudat în picioare la scenă deschisă, iar ei ne-au privit cu ochi radioşi mulţumindu-ne. Mă bucur că sunt născut în anii 70 pentru că le-am văzut în cinematograf filmele, pentru că le aşteptam continuările. Îmi amintesc zilele de demult, de când aveam vreo 8-9 ani şi mergeam cu mama pe bulevard, la cinema Festival, rula “Trandafirul galben”. Aglomeraţie în autobuz, ceaţă, frig sau mai simplu … dimineaţă, nu contau, urma să îmi văd eroul favorit. Am plecat marcat de la premiera filmului “Noi, cei din linia întâi” şi am plâns neştiut de nimeni, înghesuit în tramvai, la ieşirea de la “Mihai Viteazu”… Spusă la şcoală, povestea eroului Unirii şi a morţii sale nu a avut un impact precum cel dat de film. Pe ecran nu era Amza Pellea, ci înşuşi voievodul, figura sa rămânându-mi întipărită în minte până azi.
Mulţi dintre marii actori au plecat dintre noi. Păcat. Pe toţi i-am iubit şi i-am respectat. Au lăsat în urma lor un gol imens, cultura noastră este mai săracă. Astfel de oameni se nasc o dată la o sută de ani. Au făcut parte dintr-o generaţie talentată şi care s-a dăruit complet filmului şi teatrului românesc. Mie nu-mi rămâne decât să mă plec până la pământ în faţa lor şi să zic fiecăruia în parte: “Mulţumesc pentru tot ce mi-ai oferit Maestre !”

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Reduta

Amir urcă repede cele câteva trepte de lemn până la ultimul nivel al parapetului. Privi cu atenţie în noaptea rece de toamnă, un soldat îi raportase zgomote în apropiere. Îşi ascuţi privirea şi încercă să străpungă noaptea. Nimic, nu observă nimic, ar fi aprins un felinar să vadă mai bine, dar cineva din afara redutei ar fi putut să-l împuşte. Poate că unul dintre românii răniţi s-a mişcat sau a gemut, iar santinela l-a auzit. Ordonase în câteva rânduri ca răniţii căzuţi în faţa redutei să fie ucişi, luarea lor ca prizonieri nu îi folosea la nimic, poate chiar i-ar îngreuna o eventuală retragere.
Dădu cele mai aspre ordine de pază şi coborî învelit în manta. Intrat în adăpost, Amir îşi trase mănuşile fine de piele, se descălţă şi se întinse îmbrăcat în patul vechi de campanie. În stânga sa, pe un butoiaş, câteva lumânări sfârâiau pe terminate. Amir închise câteva clipe ochii. Războiul…toată zona Balcanilor era în fierbere. Întâi ruşii, sârbii, acum românii. Independenţa, vor independenţa faţă de Imperiul Otoman. Nu-şi putut ascunde un surâs amar. O ţară mică, divizată în provincii, ocupată până mai ieri de administraţia turcă şi condusă după bunul ei plac, acum se ridică la luptă. Ah, ce uşor ar fi să îi zdobească, dar ruşii sunt de partea lor, deşi luptă pe alt front. Au cucerit Plevna, Griviţa, acum au ajuns sub zidurile Rahovei. Dar nu, el nu va ceda, chiar de-ar fi să piardă toţi soldaţii. Sultanul i-a acordat încrederea sa, nu îl va dezamăgi. Poate că după razboi va ajunge general şi va intra în graţiile mai marilor Curţii.
Amir îşi aminti de copilărie. Rămas orfan de ambii părinţi, baieţelul de atunci a bătut plângând la toate uşile bordeielor din sat. Nimeni nu i-a deschis, nimeni nu i-a întins o bucată de pâine, o gură de hrănit în plus nu era uşor pentru amărâţii care abia îşi duceau zilele. Sultanul instituise biruri mari, greu de acoperit. Cine nu plătea nu era păsuit, ci biciuit sau chiar împuşcat. Amir scrâşni din dinţi la aceste amintiri. Întreaga lume se prăvălise asupra sa. Cineva, un sergent bătrân l-a luat, totuşi la trupa lui. Au colindat împreună aproape întregul imperiu, au stat cel mai mult în Serbia, acolo a fost prima lui casă cu adevărat. Bătrânul îi vorbea adesea de sultan şi de marile cuceriri din trecut ale Imperiului, l-a învăţat să scrie, să citească. Când îi vorbea cu vocea sa gravă şi cu fesul adus pe frunte, înconjurat de fumul ţigărilor cu tutun tare, aromat, bătrânul avea o aură maiestuoasă, cum văzuse în picturile vechi din casă, cu vechii conducători de oaste, eroii imperiului de altădată. Băiatul a uitat încet-încet de părinţii săi şi de trecutul său în foame, în faţa sa se ridicau acum gloriile imperiale, visa să ajungă şi el sergent, ca mai târziu, poate, să îl cunoască pe sultan, să îi cadă la picioare şi să îi sărute mâinile… A făcut primii paşi în armată, a luptat în Serbia, apoi în războiul Crimeii, cu ruşii. Aici a avut primele izbânde şi a primit primele decoraţii. Căpătase gustul puterii, nimeni şi în nici un fel nu l-ar mai putea schimba acum.
Ultima lumânare pâlpâi de câteva ori şi se stinse. Rămas pe întuneric, Amir zâmbi satisfăcut, după război va reveni în satul natal şi va cumpara toate casele celor care odată îl izgoniseră. Atunci era un zdrenţăros, rupt de foame şi de sete, acum se va întoarce în plină glorie, cu ordonanţe şi cadâne, cu oameni care îi vor săruta cizmele. Îşi va construi un palat şi va avea susţinerea sultanului, poate că acesta îl va numi prietenul său, onoare de care unii generali se bucurau pe deplin. Mâine românii vor ataca din nou, îi va respinge, iar pe pieptul său va apare o nouă decoraţie.
Spre dimineaţă, undeva în tranşeele românilor, Dumitru moţăie sprijinit în puşcă. E frig, tropăie de câteva ori ţărâna udă şi suflă abur în mâinile chircite de frig şi încordare. Vor ataca reduta în zori, o vor lua cu orice preţ, mâine va rupe o bucată din steagul mare şi verde al turcilor şi o va duce acasă, la mamă-sa. O va pune pe lădiţa din casă şi va chema tot satul să o vadă. Va fi acolo şi Ana, fiica cizmarului, va zâmbi roşie în obraji şi îşi va da coate cu surorile ei. Nu-i va sări în braţe decât mai târziu, la poartă, nu se cuvine aşa, cu toată lumea de faţă. Vodă le-a promis pământ, lor, soldaţilor care i-au aruncat pe turci peste Dunăre. Va avea pământ, cât de puţin, numai al lui, pe care îl va munci cu palmele astea două crăpate şi înnegrite de praful de puşcă. La aceste gânduri Dumitru simţi un fior cald în toată fiinţa sa. Da, se va întoarce acasă erou, iar Ana va fi a lui, numai a lui. Ridică uşor capul din tranşee şi privi reduta întunecată şi ameninţătoare, înconjurată de şanţuri şi de camarazi morţi. “N-o putem cuceri, nu, nu, nu putem…Dar trebuie !”, gândi Dumitru şi aţipi din nou câteva minute. O visă pe Ana, apoi pământ, pământ negru şi roditor, dar în care el părea că se scufundă, că devin una.
Peste întreaga vale se scurseră nori de ceaţă şi fum. Câteva ore. În tranşee veni ordinul: Înainte ! Dumitru tresări, încărcă arma şi puse baioneta. Toţi ai săi priveau înfriguraţi reduta. Cineva dădu ordinul de atac. Dumitru îşi făcu cruce şi îşi trase căciula pe frunte. “Pe ei mă, pe ei, pentru pământ, pentru ţară, la atac, acum !” strigă sergentul şi sări din şanţ cu sabia trasă. Îl urmară toţi, un val de oameni hotărâţi şi ameninţători. În acel moment reduta scuipă foc prin ţevile a sute de puşti. Plumbii loviră în piepturile soldaţilor, mulţi căzură, dar ceilalţi făcuseră deja primul salt înainte, spre victorie.
Mai târziu, în redută, un soldat şterse de sânge baioneta pe o frântură a steagului otoman, apoi o împături şi o ascunse în haină. La picioarele sale, pe pieptul ofiţerului turc înflorise o pată mare, roşie, ca o decoraţie, cea mai mare dintre toate.
Povestea noastră nu spune ce s-a întâmplat cu Dumitru. Poate că a revenit acasă, a luat-o pe Ana şi au trăit din bucata aceea de pământ primit de la Vodă. Sau poate că a căzut undeva lângă Dunăre, ca un erou, pentru independenţa ţării sale, alături de alţi 10.000 de români.

miercuri, 26 august 2009

Cărţile dragi

Am avut de curând plăcuta şi inedita ocazie să rearanjez în bibliotecă o parte din cărţile strânse de bunicii mei din 1940 până prin 1998. Am găsit cărţi valoroase, de care ştiusem cândva, dar pe care le uitasem. Nu sunt legate în ediţii de lux, cu piele sau coperţi cartonate, ci sunt cărţile copilăriei mele. Am mângâiat şi am şters de praf zeci de volume, asupra fiecăruia m-am aplecat cu emoţie şi respect. Pentru fiecare carte de care mi-am amintit că am citit-o cândva am sărit în timp, poate 15, poate 25 de ani. Am zâmbit aducându-mi aminte cum citeam Winnetou sau Cei trei muşchetari aproape în fiecare vacanţă de vară, fără a mă plictisi sau fără a avea vreo clipă senzaţia de deja-vu. Pur şi simplu le citeam, aveam timp, zilele de vară ale copilăriei erau aşa de lungi... Am răsfoit Jules Verne, volumele legate frumos, cartonate, cu ilustraţii, le citeam în nopţile de iarnă cu lanterna pe sub plapumă, da, pe vremea aceea se întrerupea lumina ore în şir. Ştiu că uneori învăţam pentru admiterea la liceu cu cartea de română peste vreun roman de care nu mă puteam dezlipi până la final. Un ochi acolo, un ochi pe cartea de română. Am găsit cărţi vechi, din anii războiului, adunate cu trudă şi stăruinţă de bunici în rafturile bibliotecii. Deschizându-le, unele purtând marca vreunui anticariat, m-am întrebat cu duioşie câţi oameni s-au bucurat de paginile acelor cărţi înaintea mea, acum aproape 70 de ani ?
Au trecut anii, multe cărţi le-am uitat, de altele îmi amintesc în amănunt. Personaje, întâmplări, destine, toate sunt adunate între paginile cărţilor citite cândva. O vreme nu am mai avut timp să citesc aşa mult. Simt acum că acel timp în care nu am citit este un timp pierdut. Şi este. O carte citită cu plăcere s-a dovedit pentru mine a fi întotdeauna un bun prilej de a uita de tumultul vieţii cotidiene.
Mă uit în jurul meu şi mă întreb: câţi, oare, din oamenii pe care îi întâlnesc în fiecare zi, pe stradă sau la servici, au mai citit o carte ? Am întâlnit tineri care fac un titlu de laudă din faptul „eu nu citesc, poate mama...”. Păcat, unele cărţi trebuie citite acum, la 6, 7, 8 ani, altele la 15 şi tot aşa, fiecare carte la timpul ei. Poate greşesc eu când spun “trebuie”, lectura nu e obligatorie pentru nimeni, nici măcar pentru şcolarii care caută pe internet sintezele necesare la examene. Chiar aşa, în anii internetului şi a televiziunii digitale cu zeci de canale, cine mai are timp să citească ? Alţii adună cărţile în bibliotecă doar pentru a le avea, am văzut volume scumpe, ediţii de lux, cumpărate la metru cub, doar pentru că dau bine într-o bibliotecă. Ce folos ?
Intenţionam să fac o listă aici cu cele 100 de cărţi pe care eu cred că merită să le citeşti într-o viaţă, dar am renunţat repede, deşi majoritatea le puteam scrie din memorie. Nu vreau să influenţez pe nimeni, las fiecăruia plăcerea şi surpriza de a-şi descoperi comorile ascunse între rafturi. Eu le-am găsit, le-am pus deoparte şi voi încerca să le parcurg, pe rând, fără grabă.
Apreciez din toată inima iniţiativa ziarelor Adevărul şi Jurnalul Naţional de a oferi săptămânal, la preţuri mai mult decât accesibile, cărţi ale literaturii române şi universale. Bravo ! Sper ca îndemnul “Citeşte !” să deschidă multor români dorinţa de a se apleca asupra paginilor unei cărţi.

sâmbătă, 20 iunie 2009

Movila

Întuneric. Întuneric şi frig. De afară se aude vaietul furtunii, vântul scutură din când în când cu putere uşa bordeiului. Plouă în rafale, totul este umed, apa a pătruns peste tot, se scurge din tavanul sprijinit cu scânduri şi se adună în bălţi mici pe podea. Cineva tuşeşte. Stau îngrămădiţi unul într-altul de câteva ore, sau zile … Poate că dintre tunetele care se aud afară unele sunt explozii. Da, linia frontului e aproape. Ar trebui să fie în tranşee, să lupte, să contraatace. Nu. S-a terminat totul, mâine poate ajung prizonieri şi cine ştie care le va fi soarta. Să se retragă ? Da, se retrag de câteva zile, ofensiva i-a prins aproape nepregătiţi, muniţia şi hrana nu au mai sosit de câteva zile. Li se tot spune să lupte, să ţină piept inamicului. Pentru ce ? Muniţia e pe terminate, câteva gloanţe de fiecare pentru o zi întreagă. Au fost zile când au atacat, au cucerit poziţii, au luat sat după sat. Au intrat în case şi au luat pâinea de pe masă. Au luat şi bani, şi haine, dar iarna în tranşee le-a răpus voinţa şi puterea. Le e foame, unii nu au mâncat de câteva zile, maiorul ţine lăzile încuiate. Vine, ia mâncare, le aruncă şi lor o pâine, apoi merge în cort la Comandament. Acolo e cald, lumină, muzică, nu plouă. Acolo e bine. Lor le este interzis să deschidă lada de alimente, maiorul a împuşcat un soldat pentru nesupunere.
Întuneric. Uşa bordeiului se deschide şi o siluetă coboară cele câteva trepte de pământ. Cu capul aplecat îşi croieşte drum printre soldaţi, loveşte cu piciorul un trup întins în calea sa, soldatul geme şi se trage lângă ai săi. Maiorul scoate de sub manta o lampă şi priveşte în jur. Verifică lacătul lăzii cu alimente, iar chipul său se acoperă de o grimasă de satisfacţie: nu a fost deschisă. Pipăie ceva în buzunarul mantalei, este o cheie, da, cheia de la o lădiţă obişnuită de grenade, o caută rapid cu privirea, fără a da de bănuit că îl interesează în mod special. O descoperă undeva aruncată printre alte lăzi de muniţie, toate goale. Soldaţii au mai spart din ele să facă focul, dar aceasta nu a fost atinsă. Foarte bine, lada nu e goală, dar numai el ştie asta.
Maiorul puse lampa jos, îşi îndreaptă spatele, încheie mantaua şi hotărî să vorbească: “Ştiu că suntem într-o situaţie dificilă, că alimentele şi muniţia sunt pe terminate. Am fost, însă, informat că proviziile sunt pe drum, mâine dimineaţă aviaţia va executa un atac asupra poziţiilor româneşti, iar nouă ni se vor paraşuta lăzile promise. Fuhrerul este mândru de voi. Trebuie să rezistăm până mâine în zori. Vreau ca toată lumea să iasă la contraatac, numai aşa putem trece peste această noapte. Iată, în lada din spatele meu sunt câteva alimente, le împart cu voi. Iar aici sunt ultimele cartuşe, fiecare va primi cinci, nu le risipiţi, sunt ultimele. Eu rămân aici, am câteva planuri de făcut, trebuie să ne consolidăm poziţia. Colinele acestea ne oferă un avantaj tactic deosebit. Fuhrerul se gândeşte la voi.”
Rostise aceste cuvinte aproape pe nerăsuflate, mecanic, fără să creadă în ele câtuşi de puţin. Primise ordin de retragere. Aranjase ca o maşină să îl ducă dincolo de munţi în noaptea aceea. De acolo se va îndrepta spre Berlin. Îi era totuşi teamă. Cu trupele în preajma sa nu se va mişca repede, iar mâine va cădea prizonier. Simţi un fior în tot trupul la acest gând. Nu, niciodată, el va pleca acum, iar ei, soldaţii, îi vor asigura retragerea.
Îi privi. Întunecaţi ca negura de afară, soldaţii îi căutară privirea, poate aveau nevoie de un ultim cuvânt înainte de a părăsi adăpostul. Câţiva se ridicaseră şi numărau gloanţele, alţii împărţeau cele câteva pâini şi conserve. Nu putu să le întoarcă privirea, aţinti ochii reci într-un colţ, depărtă uşor picioarele, căută tocul pistolului sub manta, deschise siguranţa şi îi ridică piedica. Trebuie să fie pregătit, nu se ştie ce au plănuit cât au stat singuri, poate că vor să-l omoare. Îşi ascuţi la maxim simţurile, prevenind orice mişcare. Undeva, afară, auzi motorul unei maşini, da, probabil că este Hans, el îl va duce peste munţi, va pleca acasă.
Aşteptă aşa câteva minute, apoi îşi pierdu răbdarea. Îi era teamă că Hans va intra şi va raporta maşina pregătită. În acel moment soldaţii vor înţelege şi nu va reuşi să le ţină piept. Să iasă, să iasă mai repede ! Ridică mâna şi lovi peste ceafă un soldat: “Afară, afară îmbuibaţilor, în tranşee, acum ! Sunteţi nişte trădători, vă bucuraţi de graţiile Fuhrerului şi vă este frică să daţi piept cu duşmanul ! Afară, la luptă, laşilor !”. Îi împinse brutal pe uşă şi o trânti în urma lor.
Rămas singur, maiorul scoase cheiţa şi deschise grăbit lada, atinse cu mâna înfiorat bijuteriile şi cei câţiva banuţi de aur. Strecură în buzunar câţiva pentru Hans, luă lădiţa şi câteva conserve, se răsuci pentru a ridica lampa, dar o lovi neatent şi o stinse. Pipăi pe întuneric pereţii bordeiului, găsi uşa de lemn şi o împinse cu putere. Blocată. Cineva blocase uşa. Privi printre scânduri şi-şi zări şoferul lângă maşină. Strigă şi bătu cu pumnii în uşă, la un moment dat Hans îl auzi şi veni către uşă.
“Deschide Hans, sunt blocat, nu pot ieşi, deschide, n-auzi ?” Tăcut, Hans, se apropie şi aruncă prima lopată de pământ pe uşă. Înfipse lopata în noroiul cleios şi aruncă iar. “Nu Hans, nu ! Nu face asta ! Uite, uite, banii aştia sunt ai tăi, voiam să ţi-i dau când vom fi în siguranţă, mâine, dincolo de munţi. Ia-i acum, uite !”. Maiorul aruncă monezile afară printre scânduri, însă Hans nu îi răspunse. Acoperi repede intrarea în adăpost fără a ţine seama de ameninţările şi promisiunile maiorului. Oricum, acestea se auzeau din ce în ce mai încet. Îşi şterse cu mâneca faţa udă de ploaie, aruncă lopata undeva departe, se întoarse şi scrâşni printre dinţi: “Piei câine ! Mi-ai împuşcat fratele şi voiai sa te scap ?”
Călcă neglijent pe banii de aur aruncaţi de maior, urcă în camion, porni motorul, se asigură că toţi soldaţii sunt în spate şi se depărtă în noapte.
Rămas singur, maiorul încercă în zadar să reaprindă lampa. Bătu fără speranţă în uşă, strigă de câteva ori, dar pământul îi stinse vocea. Niciun răspuns. Căută sub manta pistolul cu piedica ridicată. Întuneric.
Bărbatul opri plugul şi înghiţi câteva guri de apă, apoi întinse sticla băiatului. Soarele îi toropise pe amândoi, se întinseră câteva clipe pe movila de pământ să-şi tragă sufletul. “Tată, cineva din sat spunea că în movilele astea se află comori şi duhuri rele, e adevărat ?”. Tatăl zâmbi şi-i răspunse: “Sunt legende fiule, cine a mai auzit de duhuri care păzesc comori ? Nu mai crede în astfel de poveşti, singura noastră comoară e acest petic de pământ câştigat în război de bunicul tău. El a luptat aici, întreabă-l de ştie de astfel de poveşti. Eu nu cred în ele, cred în munca plugului. Haide că ne-apucă seara.”
În urma lor, în brazdă, acoperit parţial cu ţărână, un ban de aur sclipi nevăzut în soare. Poate că povestea băiatului este totuşi adevărată.

vineri, 10 aprilie 2009

Campionul

Urcă încet treptele podiumului, întinse mâna foştilor adversari, îi privi în ochi şi le zâmbi. Acum sunt colegi, dar cu ceva timp în urmă au fost adversari şi s-au bătut pentru medalie. Fără resentimente, au luptat pentru ceva. Dintre toţi el a câştigat, e pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, e campionul de azi. Mâine poate vor fi ei, dar vor trebui să îl învingă. Au timp, sunt tineri şi puternici.
Îşi aplecă fruntea iar oficialul olimpiadei îi trecu peste gât panglica medaliei de aur. Îi strânse mâna şi îi mulţumi pentru premiere. Atinse metalul, îl simţi rece, dar şi cald totodată, e încununarea a 10 ani de sacrificii, de zile lungi de antrenamente, de mici accidente care l-au ţinut departe de sală, de colegi, de sport. Văzu totul ca într-o ceaţă, undeva departe, în urmă, în umbra amintirilor. Simţi un fior în întregul corp când realiză că poate este ultima competiţie internaţională importantă la care va participa. Poate că a venit momentul să se retragă, e încă în putere, dar nu va reuşi să-şi înfrunte adversarii peste un an.
Un an…nu s-a gândit că va veni clipa în care el şi momentul retragerii vor sta faţă în faţă. Închise ochii şi îşi aminti ziua în care, la numai 7 ani a trecut pentru prima dată pragul sălii de sport. Adus de mamă. De fapt, el o rugase să îl aducă, iar ea, pentru a-i mai stăvili energia, a acceptat imediat. Poate că a văzut în el potenţialul dovedit mai târziu, peste ani, sau poate că a vrut ca sportul să îi dea încredere, să îl călească. Sau poate că a vrut să îl ţină cât mai departe de tată. Simţi şi acum palma grea primită pe obraz de la el când a aflat că serile urma să şi le petreacă la antrenament: “Sport îţi trebuie ţie, măi băiete ? Lasă că îţi dau eu sport…du-te la muncă, ce-o să faci cu atâta scoală. Da…şcoală şi sport. Ce…eu câtă şcoală am şi uite, muncesc….Numai să te prind că te mai duci la sală..”.
Plecase ochii înfricoşat, dar mama l-a apărat şi i-a dat pe ascuns bani de echipament. Ce oficial sună acum “echipament”… Ca mai toţi copiii de vârsta lui, abia avea cu ce să se încalţe şi două perechi de cămăşi de schimb. Găsise cu greu nişte tenişi pe măsura lui şi o pereche de pantaloni mai largi. Zâmbi. În ce condiţii s-au antrenat ei, luptând nu numai cu oboseala fizică a sportului, ci şi cu foamea, frigul pătrunzător din alergările pe zăpadă sau neajunsurile materiale. Au fost ani grei, mulţi dintre colegii săi au renunţat, au părăsit şi şcoala şi sala, au plecat la muncă pe şantiere alături de taţii lor. Puţini au rămas, dar şi mai puţini au făcut performanţă. Numai el, însă, a ajuns aici, pe podium.
Tatăl i-a stat împotrivă, abia târziu, peste ani, a înţeles că sportul l-a făcut bărbat, că i-a deschis o cale în viaţă. A acceptat cu greu toate acestea, poate că s-a şi bucurat de succesele fiului, dar nu şi-a recunoscut niciodată greşeala şi opoziţia din trecut.
Privi în jurul său, întreg stadionul îi strigă numele. Toţi sunt ridicaţi în picioare şi îl aclamă. Ridică mâinile cu buchetul de flori, duse medalia la buze şi o sărută, apoi trimise sărutul spre spectatori. Ascultă înfiorat imnul naţional, încremenit cu mâna pe inimă şi pe medalie. O merita, a fost cel mai bun.
Ceru microfonul să spună câteva cuvinte. Tuşi, îl ciocăni uşor cu degetul arătător, apoi ridică ochii spre steag şi spuse: “Vă mulţumesc…susţinerea voastră azi, aici, înseamnă enorm pentru mine. Sunt acum la capătul unui drum lung, presărat adesea cu neîmpliniri, cu suferinţe, cu sacrificii…Dar, dragostea voastră pentru sport şi dăruirea de care aţi dat dovadă pe tot parcursul olimpiadei m-au făcut să trec peste orice şi să-mi doresc victoria mai mult ca oricând. De aceea, dedic această medalie publicului. Dedic cu dragoste medalia şi părinţilor mei, sunt undeva în tribună ca simpli spectatori, în special tatălui meu, care a văzut în mine un campion, care m-a ajutat la greu şi m-a sprijinit cu cel mai bun sfat, ca un adevărat prieten. Dedic medalia antrenorului meu, marelui sportiv, cel care a fost cu mine şi zbir şi al doilea tată, cel alături de care am mâncat de multe ori din aceeaşi conservă de fasole la lumina lămpii. Domnule antrenor, suntem azi în lumina reflectoarelor. Desigur, dedic medalia şi soţiei mele Ana, dar mai ales fiului meu Andrei, ştiu că mă priveşte acum la televizor. Vă mulţumesc tuturor…”.
Undeva, mai târziu, în faţa unei oglinzi, un băieţel de 7 ani îşi trage pe mâini mănuşile de box ale tatălui. “Mami, nu e aşa că am muşchi ? Ia uite, am ridicat de câteva ori halterele alea mici, pe care tata mi le-a dat mie, a zis că nu îi mai trebuie.”
Băiatul se încordă, făcu un pas înapoi şi schiţă o fentă cu atac şi apărare, lovi un adversar imaginar, pe care probabil l-a şi doborât dintr-o singură lovitură, cum văzuse de atâtea ori la tatăl său. Sări de pe un picior pe altul, întinse pumnul spre oglindă, aproape să o atingă, fentă din nou şi dădu lovitura decisivă. În spatele lui, tatăl, îl prinse de mijloc şi îl ridică: “L-ai învins, Andrei ? E jos, l-a numărat arbitrul ? Crezi că am curaj să mă înfrunt cu tine în ring ?”. Băiatul încolăci mâinile după gâtul tatălui şi-i şopti la ureche: “Da, tati, ai curaj, eşti campion, ai medalie, nu te poate învinge nimeni”.
Tatăl zâmbi, îl coborî, trecu din nou în spatele lui şi se priviră amândoi în oglindă. “Andrei, medalia e doar o recunoaştere, un simbol. Am muncit şi am luptat pentru ea, dar adevărata mea realizare eşti tu, Andrei, tu eşti campionul meu”.

sâmbătă, 14 martie 2009

Suflet de oţel

Mark ridică viziera căştii şi privi spre buncărul inamic. Informaţiile s-au dovedit încă o dată a fi corecte, dar incomplete. Aştepta date noi de câteva minute, ceva se întâmplase, nu putea lua legătura cu baza. Tăcerea lor nu era neobişnuită, e posibil ca satelitul să se afle de cealaltă parte a planetei si va mai dura puţin până când vor intra din nou în raza sa. Îşi privi soldaţii: drepţi, tăcuţi, încinşi în armurile lor de oţel, cu armele pregătite, în aşteptarea atacului.
Nu le mai ştia numărul celor căzuţi. Nici nu conta. Mereu îi veneau soldaţi noi, cei căzuţi erau de cele mai multe ori dezasamblaţi şi trimişi la Bază pentru a fi actualizaţi la ultimele versiuni. Parcă erau tot mai tăcuţi şi mai masivi. Îi prefera pe cei vechi care dispuneau de un limbaj de câteva zeci de cuvinte, măcar îi răspundeau cu voce la ordinele sale. Voce sintetizată, dar, totuşi, o voce umană. Cei recenţi comunicau între ei într-un limbaj simplu, extrem de rapid, ca şi rata de foc a armelor laser. Primise şi el un cip, şi-l montase cu ceva greutate în spatelor ochilor bionici, dar nu avea posibilitatea de a-i accesa toate funcţiile. Cel mai adesea, nu înţelegea nimic din comunicaţiile soldaţilor, erau prea rapide pentru puterea sa de procesare. Uneori, avea impresia că este ignorat de aceştia, nu răspundeau întotdeauna la comenzile sale, iar iniţiativele lor programate de analiştii Federaţiei erau perfecte în condiţii de laborator, nu şi pe câmpul de luptă.
”Poate sunt eu prea bătrân, sau, cum ar zice Baza, neactualizat…Îmi vine rândul foarte curând”. Cândva ar fi zâmbit la aceste gânduri, însă din cipul cel nou lipseau cu desăvârşire aceste funcţii. Soldaţii Federaţiei erau făcuţi pentru luptă, orice alte gânduri fiindu-le complet interzise. Cu toate acestea, Mark îşi păstrase câteva chei de acces spre zona din creierul uman care îi rămăsese intactă în urma exploziei. Atent protejată de o carcasă de oţel, dar şi de cască, bucata aceea de creier, câteva vertebre şi o secvenţă redusă a sistemului circulator erau tot ce mai rămăsese din soldatul pământean de odinioară. Medicii au considerat prea scumpă înlocuirea bucăţii de creier şi l-au lăsat aşa. Ba nu, l-au promovat, este sergent, iar roboţii de lângă el nişte simpli soldaţi. Le este superior ? Doar prin acea zonă de creier rămasă intactă, dar ei sunt rapizi, fără milă, fără suflet. El este, însă, sergentul lor, care i-a condus în nenumărate atacuri şi ambuscade prin tot sistemul solar împotriva rasei extraterestre. Accesă baza de date şi revăzu momentul când aceştia i-au atacat planeta în căutarea oxigenului. I-au strivit ca pe nişte furnici cu puterea lor tehnologică superioară.
Avea o singură amintire din noaptea invaziei: a sărit din pat, s-a îmbrăcat în grabă şi s-a îndreptat spre Comandament. Revăzu ca prin ceaţă cele câteva imagini, întoarse capul ca pentru a vedea de lângă cine se ridicase din pat, dar o descărcare electrică îi fulgeră creierul uman. Da, da, ştia: acces interzis. Federaţia nu îngăduia momente de slăbiciune şi nici amintiri personale. Mark simţi că acolo, undeva, în mica bucată de creier rămasă, e ceva, a lui, numai a lui, o amintire pentru care ar fi dat toate decoraţiile şi plăcuţele cu însemnele oficiale ale Comandamentului.
Privi iar buncărul, datele aşteptate încă întârziau să sosească, iar ora atacului trecuse de câteva minute. Avea ordin clar să aştepte confirmarea atacului. Strânse pumnul de oţel pe armă, ridică uşor viziera, iar cipul făcu imediat calculul probabilităţii de reuşită a misiunii. Compară procentul cu cele standard, rulă imediat procedurile şi hotărî să acţioneze fără să mai aştepte confirmarea Bazei. Ridică mâna şi activă atacul. Fără nici un fel de zgomot, se apropiară de buncăr. Aveau misiunea de a extermina orice fiinţă vie din interiorul acestuia, s-au aşteptat la o ripostă violentă, dar nimic nu semnală prezenţa inamicului în zonă. Încă un pas, apoi încă unul, câteva fire din praful ridicat de vântul deşertic îi pătrunseră în cască prin viziera rămasă deschisă. Se opri şi încercă curăţarea sistemului vizual.
Casca se umplu deodată de sunet, probabil că satelitul îi putea acoperi. Primi câteva imagini, frânturi de voci şi secvenţe video fără sens, desigur, pentru un robot. Dar pentru el totul avea sens. Misiunea trebuie oprită, acum, acum ! Încercă să comunice cu roboţii, zadarnic însă, aceştia pătrunseră deja în buncăr, le auzea focurile de armă şi numărătoarea ţintelor doborâte. Intră în fugă în urma lor, transmiţând oprirea misiunii: buncărul era ocupat de refugiaţi umani, nu de invadatori ! Nici un răspuns de la sistemele mecanice create să ucidă, scorul fiecăruia creştea cu fiecare lumină orbitoare ţâşnită din gura fierbinte a armelor. Cu mâna încleştată pe trăgaciul armei sale, Mark deschise focul. Lovi cu pumnul un soldat din stânga sa şi îi smulse arma. Ignoră vocea metalică a Bazei care îi repeta parametrii misiunii. Nu voia să ucidă acei civili, acele fiinţe fără apărare, dar setea Federaţiei de soldaţi noi nu putea fi stăvilită, iar voluntari nu mai existau.
Un nou fulger electric în creier îi blocă sistemul vizual şi toată voinţa umană. Coborî încet armele fumegânde. Ultimul lucru pe care şi-l aminti a fost scorul final al masacrului.
Cineva aprinse lumina. Cei doi analişti se apropiară de trupul sergentului, îi scanară creierul şi comparară rezultatele cu cele standard ale Federaţiei. “Am spus de la început că acest exemplar este defect. Nu se întâmplă pentru prima oară să nesocotească ordinele, oricare ar fi ele. Trebuie să îi schimbăm creierul uman atât de primitiv pentru un soldat sau să îi blocăm complet accesul la acesta. Am făcut bine că l-am adus aici pentru simularea atacului împotriva semenilor săi, ne putea ridica probleme grave într-o situaţie similară reală. Uite, de aici reiese că are câteva coduri de acces păstrate din cipul vechi. Cine l-a reprogramat ultima dată ? Să vină imediat în sala de Consiliu, mă mai gândesc dacă îl trimit sau nu la transformare. Acum vreau să vină, înţelegi, acum !”. Bărbaţii se depărtară discutând aprins.
În urma lor lumina se stinse încet, reflectându-se tot mai slab în ochii de sticlă ai sergentului. Mark zâmbi pe întuneric, muşchii artificiali se contractară poate pentru ultima dată la comanda creierului său uman primitiv. Îşi amintise de lângă cine se ridicase atunci noaptea din pat. Mângâie uşor cu mâna de oţel proiecţia chipului femeii. Acum îşi amintise totul, dar de mâine va primi un suflet de oţel.

miercuri, 11 martie 2009

Baronul Roşu

Kate tresări. Aţipise probabil de câteva minute, lampa încă era aprinsă pe măsuţa de lângă pat. Întinse uşor mâna spre ea şi coborî flacăra, apoi închise ochii şi rămase aşa câteva clipe. O stare de moleşeală dulce o cuprinse, dar clipi repede de câteva ori şi privi în jurul său în interiorul cortului. Zări pe spătarul scaunului uniforma bărbatului, zâmbi şi îşi aminti cât îşi dorea Manfred ca hainele să-i fie aranjate până la cel mai mic detaliu. Uniforma, croită special, la comandă, îl prindea perfect, dar îl făcea să pară mai dur, mai matur, autoritar. Privindu-l alături de ea, în pat, cu părul blond, răvăşit de pernă, cu trăsăturile sale fine şi blânzi, aproape că nu şi-l putu imagina suindu-se în avion în fruntea escadrilei de vânătoare.
Se cunoşteau de ceva timp, prima oară s-au întâlnit pe treptele spitalului unde ea lucrase o perioadă ca asistentă. Fruntea femeii se încruntă uşor, nu, prima oară s-au văzut când ambulanţa ei fusese chemată să ridice un ofiţer englez dintre resturile fumegânde ale unui avion doborât. Manfred îl scosese deja din carlingă şi-i legase o eşarfă de piciorul rănit pentru a opri sângerarea. Îi aştepta, la vederea medicilor se îndepărtă de rănit şi se sprijini de avion. Privirea sa rece îi dădu fiori, iar femeia abia îl privise în ochi. Deşi nu îl mai văzuse până atunci, putea spune că îl cunoaşte, toţi vorbeau despre el ca despre cel mai bun pilot al aviaţiei germane şi unul dintre favoriţii Fuhrer-ului. S-au întâlnit apoi pe treptele spitalului unde fusese dus pilotul englez, Manfred îşi vizitase câţiva camarazi, apoi trecuse să-l vadă pentru a-i evalua starea de sănatate. Kate nu ştia atunci, dar cei doi piloţi se cunoşteau de câţiva ani, existau chiar unele zvonuri că ar fi fost colegi de studii înainte de război.
Au urmat multe alte întâlniri, cel mai adesea în grabă, între două bombardamente sau între două paturi de spital, iar Kate se simţi tot mai atrasă de Manfred. Îl cunoscu mai bine şi îi înţelese răceala cu care acesta îi privise cândva. Nu era o atitudine ostilă, îi părea doar rău că a fost aproape de a-şi încălca propria regulă: nu piloţii inamici trebuiau ucişi, ci numai avioanele lor doborâte. Dar pilotul englez îşi revenise, fiind mai apoi eliberat printr-un schimb de prizonieri. Îşi aminti numele lui: Roy Brown, Manfred îi vorbea adesea despre el, exprimându-şi regretul de a fi în armate adverse. Soarta a făcut ca până acum avioanele celor doi să nu se mai întâlnească, Kate ştia că nici unul nu ar fi şovăit să tragă pentru a-l doborî pe celălalt.
Femeia privi ceasul, se făcuse târziu, stinse lampa şi se lipi de trupul cald al bărbatului. Îşi aminti cum au zburat într-o duminică, Manfred o ridicase cu grijă pe locul din spate al carlingei, o prinsese în centură şi îi aranjase casca şi ochelarii. Iar ea nu schiţase nici un gest, zâmbind şi aşteptând cuminte încheierea cureluşelor sub bărbie şi pornirea motorului. Zborul nu a fost lung, iar la întoarcere cineva le făcuse o fotografie, aflată acum lângă lampă, pe măsuţă. Îşi aminti apoi, cum, într-o noapte, Manfred îşi vopsise avionul în roşu, spre mirarea camarazilor săi. Mirare sau indignare fiindcă avionul devenea prea vizibil în luptă, însă cu timpul fiecare şi-a ales câte o culoare puternică pentru avion. Din acel moment, Manfred a devenit Baronul Roşu, iar escadrila condusă de el elita aviaţiei germane. Avioanele lor nu mai surprindeau inamicul, ci îl provocau şi-l făceau să se teamă. Cu toate acestea, inima femeii se strânse, pentru fiecare avion german, aliaţii aveau alte zece pregătite de zbor.
Dimineaţă, când se trezi, Kate auzi zgomotul asurzitor al motoarelor. Alergă pe pistă, zări avionul roşu şi-l strigă pe Manfred, îşi uitase eşarfa pe scaun. Bărbatul nu o auzi, ci îi făcu semn că vor vorbi mai târziu, la întoarcere.
Două săptămâni mai târziu, o maşină opri aproape pe liziera unei păduri. Kate coborî la braţul căpitanului Brown. Femeia îl privi întrebătoare, dar acesta tăcu şi întinse mâna spre pădure.
“Voiam să te vizitez mult mai devreme, dar n-a fost uşor să pătrund în teritoriul aliat. Apoi, prietenul nostru m-a ajutat. M-a întrebat de ce vreau să vin aici. I-am răspuns pentru că te iubesc. Ţi-am zis-o vreodată ţie ?”
În faţa sa, pe elicea de avion înfiptă în pământ, alături de cruce, femeia citi printre lacrimi: ”Manfred von Richthofen, prieten şi inamic”, apoi se aplecă şi legă de cruce eşarfa albă.
Baronul Roşu, cel mai bun pilot din Primul Război Mondial, a fost doborat pe 21 aprilie 1918 la vârsta de 25 de ani şi înmormântat cu onoruri militare de către forţele aliate. De Kate Otersdorf nu s-a mai ştiut nimic după război. Căpitanul Roy Brown se presupune că este unul dintre cei care l-au doborât pe Richthofen. Germania avea să căpituleze în noiembrie 1918.

joi, 5 februarie 2009

Iliuţă

Deschise întâi un ochi, apoi pe celălalt, se luminase de ziuă, probabil de ceva timp fiindcă auzea de undeva de afară lătratul câinelui. Se întinse cât plapuma, apoi se ghemui înapoi să mai simtă câteva clipe căldura patului. Trebuia să se fi trezit mai devreme, acum îl va certa tata, dar mama îi va lua partea, aşa, ca întotdeauna.
Privi în jurul său în cameră. Era singur, dar desluşi afară vocea fratelui mai mare. Râdea cu poftă, da, şi tata era cu el, vorbeau tare şi râdeau. Care să fie motivul ? Se ridică în mâini pe marginea ferestrei, suflă uşor în geamul îngheţat, netezi cu podul palmei micul ochi de sticlă şi privi în curte.
Ninsese toată noaptea, acum o zăpadă pufoasă acoperea aleea, copacii, curtea de păsări, până şi lădiţa căţelului. O zăpadă pufoasă, albă şi...rece...gândi Iliuţă şi se acoperi cu plapuma până peste cap. Rămase aşa câteva minute, apoi se ridică din nou la fereastră. Undeva, în stânga, îşi zări fratele şi tatăl. Roşii în obraji, cu capetele descoperite, în cămaşă şi cojocel, eliberau aleea de zăpadă. Da, asta era treaba lui, dar nu simţi nicio părere de rău, deşi promisese de cu seară. În plus, cei doi se părea că nu sunt deloc deranjaţi de preluarea neaşteptată a treburilor sale. Se aşeză mai bine cu coatele pe marginea ferestrei şi se mulţumi doar să-i urmărească. Sunt îmbrăcaţi de sărbătoare, se încruntă uşor şi numără ceva pe degete încercând să afle în ce zi din decembrie erau. Repetă numărătoarea de câteva ori până pierdu şirul şi renunţă.
Zâmbi, faţa i se lumină, întinse mâna sub plapumă, căută în stânga, apoi în dreapta, pipăi ceva cald şi blănos, prinse cu grijă micul animal şi-l trase la lumină. Pisoiul miună încet, iar Iliuţă îl aşeză pe pervaz să vadă şi el afară. Puţin dezorientat, cu părul zburlit şi ochii lipiţi de somn, acesta se întinse, căscă şi îşi căută din nou locul la căldură. Baiatul îi atinse nasul cu degetul, dar pisoiul i-l îndepărtă cu lăbuţa şi se trase înapoi spre plapumă.
În pragul uşii, mama îi privi dojenitoare: ”Iliuţă, de câte ori am vorbit noi să nu mai ţii pisica în pat ? Ştii că i-ai promis tatei că îl vei ajuta să dea zăpada, el şi Andrei sunt treziţi dis-de-dimineaţă şi niciunul dintre ei nu te-a văzut cu mătura în urma lor. Se poate asta, dragul meu ? Tata ţi-a dăruit pisoiul, iar tu ai promis că azi, măcar azi, îl vei ajuta. Aşa e, Iliuţă ?”. Băiatul coborâ ochii şi nu îndrăzni să-şi privească mama, scăpându-i zâmbetul fluturat pe buzele ei. ”Da, mamă, am promis, îl voi ajuta chiar acum sau poate mâine. Da, mâine…”.
Uşa se deschise şi în cameră păşi tatăl, ocoli masa şi veni direct către pat. Iliuţă făcu ochii mari şi-l privi fix, aşteptând cearta binemeritată. Tatăl, însă, întinse mâinile, îl ridică până la tavan şi-i zâmbi larg: “Bună dimineaţa băiatul tatii, ce greu te-ai făcut…creşti de la o zi la alta. Eşti mare de-acum, Iliuţă, aproape bărbat..”. Agăţat de gâtul tatălui şi rotit în aer de acesta, cu obrajii departe de mustaţa lui ţepoasă, băiatul întinse larg mâinile imitând un avion. Tatăl îi prinse jocul, îl ridică şi coborî de câteva ori într-un zbor imaginar deasupra camerei.
Revenit în pat, Iliuţă îşi privi părinţii şi fratele mai mare. Toţi îi zâmbeau, tatăl căută într-un sertar şi îi întinse o cutie de carton frumos colorată. Zâmbi şi el, oarecum nedumerit, deschise cutia şi aruncă o privire înăuntru. Alese la întâmplare una dintre cele câteva sârme subţiri, o prinse între două degete scoţând-o mirat din cutie, apoi ridică ochii către ai lui. Nemaiputându-şi stăpâni râsul, Andrei scăpără un chibrit şi aprinse sârma. Fascinat de buchetul steluţelor, Iliuţă încremeni cu mâna pe cutia de artificii. Da, auzise de aceste minunăţii încă de acum un an, un copil din vecini primise o cutie asemănătoare. Nu au reuşit să aprindă vreuna, probabil şi pentru că le scăpaseră în zăpadă când au fugit pe terenul din curtea şcolii. Acum, însă, ţinuse una aprinsă în mână. Se uită repede în cutie, ar fi vrut să ştie câte mai sunt, dar îi este aşa ruşine să le numere pe degete…
Intuind gândurile băiatului, tatăl deschise sertarul şi îi arătă încă două pachete: “Cred că îţi vor ajunge până la Anul Nou…le ţinem aici în sertar de ceva timp, sunt toate ale tale, de azi eşti băiat mare, uite, poţi aprinde şi tu una. În plus, azi e şi Crăciunul, le aprindem pe toate dacă vrei”.
Mai târziu, după masă şi tort, Iliuţă adormi strângând la piept cutia cu artificii. De azi e băiat mare, la toamnă va merge la şcoală. Aşa să fie, îi va place, sunt toţi copii de vârsta lui acolo, ştie asta de la Andrei.
La picioarele sale, sub plapumă, pisoiul îşi întinse lăbuţele şi adormi la rândul său sforăind uşor. Pentru amândoi grijile sunt încă departe de a începe…
Loading...