Campionul

Urcă încet treptele podiumului, întinse mâna foştilor adversari, îi privi în ochi şi le zâmbi. Acum sunt colegi, dar cu ceva timp în urmă au fost adversari şi s-au bătut pentru medalie. Fără resentimente, au luptat pentru ceva. Dintre toţi el a câştigat, e pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, e campionul de azi. Mâine poate vor fi ei, dar vor trebui să îl învingă. Au timp, sunt tineri şi puternici.
Îşi aplecă fruntea iar oficialul olimpiadei îi trecu peste gât panglica medaliei de aur. Îi strânse mâna şi îi mulţumi pentru premiere. Atinse metalul, îl simţi rece, dar şi cald totodată, e încununarea a 10 ani de sacrificii, de zile lungi de antrenamente, de mici accidente care l-au ţinut departe de sală, de colegi, de sport. Văzu totul ca într-o ceaţă, undeva departe, în urmă, în umbra amintirilor. Simţi un fior în întregul corp când realiză că poate este ultima competiţie internaţională importantă la care va participa. Poate că a venit momentul să se retragă, e încă în putere, dar nu va reuşi să-şi înfrunte adversarii peste un an.
Un an…nu s-a gândit că va veni clipa în care el şi momentul retragerii vor sta faţă în faţă. Închise ochii şi îşi aminti ziua în care, la numai 7 ani a trecut pentru prima dată pragul sălii de sport. Adus de mamă. De fapt, el o rugase să îl aducă, iar ea, pentru a-i mai stăvili energia, a acceptat imediat. Poate că a văzut în el potenţialul dovedit mai târziu, peste ani, sau poate că a vrut ca sportul să îi dea încredere, să îl călească. Sau poate că a vrut să îl ţină cât mai departe de tată. Simţi şi acum palma grea primită pe obraz de la el când a aflat că serile urma să şi le petreacă la antrenament: “Sport îţi trebuie ţie, măi băiete ? Lasă că îţi dau eu sport…du-te la muncă, ce-o să faci cu atâta scoală. Da…şcoală şi sport. Ce…eu câtă şcoală am şi uite, muncesc….Numai să te prind că te mai duci la sală..”.
Plecase ochii înfricoşat, dar mama l-a apărat şi i-a dat pe ascuns bani de echipament. Ce oficial sună acum “echipament”… Ca mai toţi copiii de vârsta lui, abia avea cu ce să se încalţe şi două perechi de cămăşi de schimb. Găsise cu greu nişte tenişi pe măsura lui şi o pereche de pantaloni mai largi. Zâmbi. În ce condiţii s-au antrenat ei, luptând nu numai cu oboseala fizică a sportului, ci şi cu foamea, frigul pătrunzător din alergările pe zăpadă sau neajunsurile materiale. Au fost ani grei, mulţi dintre colegii săi au renunţat, au părăsit şi şcoala şi sala, au plecat la muncă pe şantiere alături de taţii lor. Puţini au rămas, dar şi mai puţini au făcut performanţă. Numai el, însă, a ajuns aici, pe podium.
Tatăl i-a stat împotrivă, abia târziu, peste ani, a înţeles că sportul l-a făcut bărbat, că i-a deschis o cale în viaţă. A acceptat cu greu toate acestea, poate că s-a şi bucurat de succesele fiului, dar nu şi-a recunoscut niciodată greşeala şi opoziţia din trecut.
Privi în jurul său, întreg stadionul îi strigă numele. Toţi sunt ridicaţi în picioare şi îl aclamă. Ridică mâinile cu buchetul de flori, duse medalia la buze şi o sărută, apoi trimise sărutul spre spectatori. Ascultă înfiorat imnul naţional, încremenit cu mâna pe inimă şi pe medalie. O merita, a fost cel mai bun.
Ceru microfonul să spună câteva cuvinte. Tuşi, îl ciocăni uşor cu degetul arătător, apoi ridică ochii spre steag şi spuse: “Vă mulţumesc…susţinerea voastră azi, aici, înseamnă enorm pentru mine. Sunt acum la capătul unui drum lung, presărat adesea cu neîmpliniri, cu suferinţe, cu sacrificii…Dar, dragostea voastră pentru sport şi dăruirea de care aţi dat dovadă pe tot parcursul olimpiadei m-au făcut să trec peste orice şi să-mi doresc victoria mai mult ca oricând. De aceea, dedic această medalie publicului. Dedic cu dragoste medalia şi părinţilor mei, sunt undeva în tribună ca simpli spectatori, în special tatălui meu, care a văzut în mine un campion, care m-a ajutat la greu şi m-a sprijinit cu cel mai bun sfat, ca un adevărat prieten. Dedic medalia antrenorului meu, marelui sportiv, cel care a fost cu mine şi zbir şi al doilea tată, cel alături de care am mâncat de multe ori din aceeaşi conservă de fasole la lumina lămpii. Domnule antrenor, suntem azi în lumina reflectoarelor. Desigur, dedic medalia şi soţiei mele Ana, dar mai ales fiului meu Andrei, ştiu că mă priveşte acum la televizor. Vă mulţumesc tuturor…”.
Undeva, mai târziu, în faţa unei oglinzi, un băieţel de 7 ani îşi trage pe mâini mănuşile de box ale tatălui. “Mami, nu e aşa că am muşchi ? Ia uite, am ridicat de câteva ori halterele alea mici, pe care tata mi le-a dat mie, a zis că nu îi mai trebuie.”
Băiatul se încordă, făcu un pas înapoi şi schiţă o fentă cu atac şi apărare, lovi un adversar imaginar, pe care probabil l-a şi doborât dintr-o singură lovitură, cum văzuse de atâtea ori la tatăl său. Sări de pe un picior pe altul, întinse pumnul spre oglindă, aproape să o atingă, fentă din nou şi dădu lovitura decisivă. În spatele lui, tatăl, îl prinse de mijloc şi îl ridică: “L-ai învins, Andrei ? E jos, l-a numărat arbitrul ? Crezi că am curaj să mă înfrunt cu tine în ring ?”. Băiatul încolăci mâinile după gâtul tatălui şi-i şopti la ureche: “Da, tati, ai curaj, eşti campion, ai medalie, nu te poate învinge nimeni”.
Tatăl zâmbi, îl coborî, trecu din nou în spatele lui şi se priviră amândoi în oglindă. “Andrei, medalia e doar o recunoaştere, un simbol. Am muncit şi am luptat pentru ea, dar adevărata mea realizare eşti tu, Andrei, tu eşti campionul meu”.

Suflet de oţel

Mark ridică viziera căştii şi privi spre buncărul inamic. Informaţiile s-au dovedit încă o dată a fi corecte, dar incomplete. Aştepta date noi de câteva minute, ceva se întâmplase, nu putea lua legătura cu baza. Tăcerea lor nu era neobişnuită, e posibil ca satelitul să se afle de cealaltă parte a planetei si va mai dura puţin până când vor intra din nou în raza sa. Îşi privi soldaţii: drepţi, tăcuţi, încinşi în armurile lor de oţel, cu armele pregătite, în aşteptarea atacului.
Nu le mai ştia numărul celor căzuţi. Nici nu conta. Mereu îi veneau soldaţi noi, cei căzuţi erau de cele mai multe ori dezasamblaţi şi trimişi la Bază pentru a fi actualizaţi la ultimele versiuni. Parcă erau tot mai tăcuţi şi mai masivi. Îi prefera pe cei vechi care dispuneau de un limbaj de câteva zeci de cuvinte, măcar îi răspundeau cu voce la ordinele sale. Voce sintetizată, dar, totuşi, o voce umană. Cei recenţi comunicau între ei într-un limbaj simplu, extrem de rapid, ca şi rata de foc a armelor laser. Primise şi el un cip, şi-l montase cu ceva greutate în spatelor ochilor bionici, dar nu avea posibilitatea de a-i accesa toate funcţiile. Cel mai adesea, nu înţelegea nimic din comunicaţiile soldaţilor, erau prea rapide pentru puterea sa de procesare. Uneori, avea impresia că este ignorat de aceştia, nu răspundeau întotdeauna la comenzile sale, iar iniţiativele lor programate de analiştii Federaţiei erau perfecte în condiţii de laborator, nu şi pe câmpul de luptă.
”Poate sunt eu prea bătrân, sau, cum ar zice Baza, neactualizat…Îmi vine rândul foarte curând”. Cândva ar fi zâmbit la aceste gânduri, însă din cipul cel nou lipseau cu desăvârşire aceste funcţii. Soldaţii Federaţiei erau făcuţi pentru luptă, orice alte gânduri fiindu-le complet interzise. Cu toate acestea, Mark îşi păstrase câteva chei de acces spre zona din creierul uman care îi rămăsese intactă în urma exploziei. Atent protejată de o carcasă de oţel, dar şi de cască, bucata aceea de creier, câteva vertebre şi o secvenţă redusă a sistemului circulator erau tot ce mai rămăsese din soldatul pământean de odinioară. Medicii au considerat prea scumpă înlocuirea bucăţii de creier şi l-au lăsat aşa. Ba nu, l-au promovat, este sergent, iar roboţii de lângă el nişte simpli soldaţi. Le este superior ? Doar prin acea zonă de creier rămasă intactă, dar ei sunt rapizi, fără milă, fără suflet. El este, însă, sergentul lor, care i-a condus în nenumărate atacuri şi ambuscade prin tot sistemul solar împotriva rasei extraterestre. Accesă baza de date şi revăzu momentul când aceştia i-au atacat planeta în căutarea oxigenului. I-au strivit ca pe nişte furnici cu puterea lor tehnologică superioară.
Avea o singură amintire din noaptea invaziei: a sărit din pat, s-a îmbrăcat în grabă şi s-a îndreptat spre Comandament. Revăzu ca prin ceaţă cele câteva imagini, întoarse capul ca pentru a vedea de lângă cine se ridicase din pat, dar o descărcare electrică îi fulgeră creierul uman. Da, da, ştia: acces interzis. Federaţia nu îngăduia momente de slăbiciune şi nici amintiri personale. Mark simţi că acolo, undeva, în mica bucată de creier rămasă, e ceva, a lui, numai a lui, o amintire pentru care ar fi dat toate decoraţiile şi plăcuţele cu însemnele oficiale ale Comandamentului.
Privi iar buncărul, datele aşteptate încă întârziau să sosească, iar ora atacului trecuse de câteva minute. Avea ordin clar să aştepte confirmarea atacului. Strânse pumnul de oţel pe armă, ridică uşor viziera, iar cipul făcu imediat calculul probabilităţii de reuşită a misiunii. Compară procentul cu cele standard, rulă imediat procedurile şi hotărî să acţioneze fără să mai aştepte confirmarea Bazei. Ridică mâna şi activă atacul. Fără nici un fel de zgomot, se apropiară de buncăr. Aveau misiunea de a extermina orice fiinţă vie din interiorul acestuia, s-au aşteptat la o ripostă violentă, dar nimic nu semnală prezenţa inamicului în zonă. Încă un pas, apoi încă unul, câteva fire din praful ridicat de vântul deşertic îi pătrunseră în cască prin viziera rămasă deschisă. Se opri şi încercă curăţarea sistemului vizual.
Casca se umplu deodată de sunet, probabil că satelitul îi putea acoperi. Primi câteva imagini, frânturi de voci şi secvenţe video fără sens, desigur, pentru un robot. Dar pentru el totul avea sens. Misiunea trebuie oprită, acum, acum ! Încercă să comunice cu roboţii, zadarnic însă, aceştia pătrunseră deja în buncăr, le auzea focurile de armă şi numărătoarea ţintelor doborâte. Intră în fugă în urma lor, transmiţând oprirea misiunii: buncărul era ocupat de refugiaţi umani, nu de invadatori ! Nici un răspuns de la sistemele mecanice create să ucidă, scorul fiecăruia creştea cu fiecare lumină orbitoare ţâşnită din gura fierbinte a armelor. Cu mâna încleştată pe trăgaciul armei sale, Mark deschise focul. Lovi cu pumnul un soldat din stânga sa şi îi smulse arma. Ignoră vocea metalică a Bazei care îi repeta parametrii misiunii. Nu voia să ucidă acei civili, acele fiinţe fără apărare, dar setea Federaţiei de soldaţi noi nu putea fi stăvilită, iar voluntari nu mai existau.
Un nou fulger electric în creier îi blocă sistemul vizual şi toată voinţa umană. Coborî încet armele fumegânde. Ultimul lucru pe care şi-l aminti a fost scorul final al masacrului.
Cineva aprinse lumina. Cei doi analişti se apropiară de trupul sergentului, îi scanară creierul şi comparară rezultatele cu cele standard ale Federaţiei. “Am spus de la început că acest exemplar este defect. Nu se întâmplă pentru prima oară să nesocotească ordinele, oricare ar fi ele. Trebuie să îi schimbăm creierul uman atât de primitiv pentru un soldat sau să îi blocăm complet accesul la acesta. Am făcut bine că l-am adus aici pentru simularea atacului împotriva semenilor săi, ne putea ridica probleme grave într-o situaţie similară reală. Uite, de aici reiese că are câteva coduri de acces păstrate din cipul vechi. Cine l-a reprogramat ultima dată ? Să vină imediat în sala de Consiliu, mă mai gândesc dacă îl trimit sau nu la transformare. Acum vreau să vină, înţelegi, acum !”. Bărbaţii se depărtară discutând aprins.
În urma lor lumina se stinse încet, reflectându-se tot mai slab în ochii de sticlă ai sergentului. Mark zâmbi pe întuneric, muşchii artificiali se contractară poate pentru ultima dată la comanda creierului său uman primitiv. Îşi amintise de lângă cine se ridicase atunci noaptea din pat. Mângâie uşor cu mâna de oţel proiecţia chipului femeii. Acum îşi amintise totul, dar de mâine va primi un suflet de oţel.

Baronul Roşu

Kate tresări. Aţipise probabil de câteva minute, lampa încă era aprinsă pe măsuţa de lângă pat. Întinse uşor mâna spre ea şi coborî flacăra, apoi închise ochii şi rămase aşa câteva clipe. O stare de moleşeală dulce o cuprinse, dar clipi repede de câteva ori şi privi în jurul său în interiorul cortului. Zări pe spătarul scaunului uniforma bărbatului, zâmbi şi îşi aminti cât îşi dorea Manfred ca hainele să-i fie aranjate până la cel mai mic detaliu. Uniforma, croită special, la comandă, îl prindea perfect, dar îl făcea să pară mai dur, mai matur, autoritar. Privindu-l alături de ea, în pat, cu părul blond, răvăşit de pernă, cu trăsăturile sale fine şi blânzi, aproape că nu şi-l putu imagina suindu-se în avion în fruntea escadrilei de vânătoare.
Se cunoşteau de ceva timp, prima oară s-au întâlnit pe treptele spitalului unde ea lucrase o perioadă ca asistentă. Fruntea femeii se încruntă uşor, nu, prima oară s-au văzut când ambulanţa ei fusese chemată să ridice un ofiţer englez dintre resturile fumegânde ale unui avion doborât. Manfred îl scosese deja din carlingă şi-i legase o eşarfă de piciorul rănit pentru a opri sângerarea. Îi aştepta, la vederea medicilor se îndepărtă de rănit şi se sprijini de avion. Privirea sa rece îi dădu fiori, iar femeia abia îl privise în ochi. Deşi nu îl mai văzuse până atunci, putea spune că îl cunoaşte, toţi vorbeau despre el ca despre cel mai bun pilot al aviaţiei germane şi unul dintre favoriţii Fuhrer-ului. S-au întâlnit apoi pe treptele spitalului unde fusese dus pilotul englez, Manfred îşi vizitase câţiva camarazi, apoi trecuse să-l vadă pentru a-i evalua starea de sănatate. Kate nu ştia atunci, dar cei doi piloţi se cunoşteau de câţiva ani, existau chiar unele zvonuri că ar fi fost colegi de studii înainte de război.
Au urmat multe alte întâlniri, cel mai adesea în grabă, între două bombardamente sau între două paturi de spital, iar Kate se simţi tot mai atrasă de Manfred. Îl cunoscu mai bine şi îi înţelese răceala cu care acesta îi privise cândva. Nu era o atitudine ostilă, îi părea doar rău că a fost aproape de a-şi încălca propria regulă: nu piloţii inamici trebuiau ucişi, ci numai avioanele lor doborâte. Dar pilotul englez îşi revenise, fiind mai apoi eliberat printr-un schimb de prizonieri. Îşi aminti numele lui: Roy Brown, Manfred îi vorbea adesea despre el, exprimându-şi regretul de a fi în armate adverse. Soarta a făcut ca până acum avioanele celor doi să nu se mai întâlnească, Kate ştia că nici unul nu ar fi şovăit să tragă pentru a-l doborî pe celălalt.
Femeia privi ceasul, se făcuse târziu, stinse lampa şi se lipi de trupul cald al bărbatului. Îşi aminti cum au zburat într-o duminică, Manfred o ridicase cu grijă pe locul din spate al carlingei, o prinsese în centură şi îi aranjase casca şi ochelarii. Iar ea nu schiţase nici un gest, zâmbind şi aşteptând cuminte încheierea cureluşelor sub bărbie şi pornirea motorului. Zborul nu a fost lung, iar la întoarcere cineva le făcuse o fotografie, aflată acum lângă lampă, pe măsuţă. Îşi aminti apoi, cum, într-o noapte, Manfred îşi vopsise avionul în roşu, spre mirarea camarazilor săi. Mirare sau indignare fiindcă avionul devenea prea vizibil în luptă, însă cu timpul fiecare şi-a ales câte o culoare puternică pentru avion. Din acel moment, Manfred a devenit Baronul Roşu, iar escadrila condusă de el elita aviaţiei germane. Avioanele lor nu mai surprindeau inamicul, ci îl provocau şi-l făceau să se teamă. Cu toate acestea, inima femeii se strânse, pentru fiecare avion german, aliaţii aveau alte zece pregătite de zbor.
Dimineaţă, când se trezi, Kate auzi zgomotul asurzitor al motoarelor. Alergă pe pistă, zări avionul roşu şi-l strigă pe Manfred, îşi uitase eşarfa pe scaun. Bărbatul nu o auzi, ci îi făcu semn că vor vorbi mai târziu, la întoarcere.
Două săptămâni mai târziu, o maşină opri aproape pe liziera unei păduri. Kate coborî la braţul căpitanului Brown. Femeia îl privi întrebătoare, dar acesta tăcu şi întinse mâna spre pădure.
“Voiam să te vizitez mult mai devreme, dar n-a fost uşor să pătrund în teritoriul aliat. Apoi, prietenul nostru m-a ajutat. M-a întrebat de ce vreau să vin aici. I-am răspuns pentru că te iubesc. Ţi-am zis-o vreodată ţie ?”
În faţa sa, pe elicea de avion înfiptă în pământ, alături de cruce, femeia citi printre lacrimi: ”Manfred von Richthofen, prieten şi inamic”, apoi se aplecă şi legă de cruce eşarfa albă.
Baronul Roşu, cel mai bun pilot din Primul Război Mondial, a fost doborat pe 21 aprilie 1918 la vârsta de 25 de ani şi înmormântat cu onoruri militare de către forţele aliate. De Kate Otersdorf nu s-a mai ştiut nimic după război. Căpitanul Roy Brown se presupune că este unul dintre cei care l-au doborât pe Richthofen. Germania avea să căpituleze în noiembrie 1918.

Iliuţă

Deschise întâi un ochi, apoi pe celălalt, se luminase de ziuă, probabil de ceva timp fiindcă auzea de undeva de afară lătratul câinelui. Se întinse cât plapuma, apoi se ghemui înapoi să mai simtă câteva clipe căldura patului. Trebuia să se fi trezit mai devreme, acum îl va certa tata, dar mama îi va lua partea, aşa, ca întotdeauna.
Privi în jurul său în cameră. Era singur, dar desluşi afară vocea fratelui mai mare. Râdea cu poftă, da, şi tata era cu el, vorbeau tare şi râdeau. Care să fie motivul ? Se ridică în mâini pe marginea ferestrei, suflă uşor în geamul îngheţat, netezi cu podul palmei micul ochi de sticlă şi privi în curte.
Ninsese toată noaptea, acum o zăpadă pufoasă acoperea aleea, copacii, curtea de păsări, până şi lădiţa căţelului. O zăpadă pufoasă, albă şi...rece...gândi Iliuţă şi se acoperi cu plapuma până peste cap. Rămase aşa câteva minute, apoi se ridică din nou la fereastră. Undeva, în stânga, îşi zări fratele şi tatăl. Roşii în obraji, cu capetele descoperite, în cămaşă şi cojocel, eliberau aleea de zăpadă. Da, asta era treaba lui, dar nu simţi nicio părere de rău, deşi promisese de cu seară. În plus, cei doi se părea că nu sunt deloc deranjaţi de preluarea neaşteptată a treburilor sale. Se aşeză mai bine cu coatele pe marginea ferestrei şi se mulţumi doar să-i urmărească. Sunt îmbrăcaţi de sărbătoare, se încruntă uşor şi numără ceva pe degete încercând să afle în ce zi din decembrie erau. Repetă numărătoarea de câteva ori până pierdu şirul şi renunţă.
Zâmbi, faţa i se lumină, întinse mâna sub plapumă, căută în stânga, apoi în dreapta, pipăi ceva cald şi blănos, prinse cu grijă micul animal şi-l trase la lumină. Pisoiul miună încet, iar Iliuţă îl aşeză pe pervaz să vadă şi el afară. Puţin dezorientat, cu părul zburlit şi ochii lipiţi de somn, acesta se întinse, căscă şi îşi căută din nou locul la căldură. Baiatul îi atinse nasul cu degetul, dar pisoiul i-l îndepărtă cu lăbuţa şi se trase înapoi spre plapumă.
În pragul uşii, mama îi privi dojenitoare: ”Iliuţă, de câte ori am vorbit noi să nu mai ţii pisica în pat ? Ştii că i-ai promis tatei că îl vei ajuta să dea zăpada, el şi Andrei sunt treziţi dis-de-dimineaţă şi niciunul dintre ei nu te-a văzut cu mătura în urma lor. Se poate asta, dragul meu ? Tata ţi-a dăruit pisoiul, iar tu ai promis că azi, măcar azi, îl vei ajuta. Aşa e, Iliuţă ?”. Băiatul coborâ ochii şi nu îndrăzni să-şi privească mama, scăpându-i zâmbetul fluturat pe buzele ei. ”Da, mamă, am promis, îl voi ajuta chiar acum sau poate mâine. Da, mâine…”.
Uşa se deschise şi în cameră păşi tatăl, ocoli masa şi veni direct către pat. Iliuţă făcu ochii mari şi-l privi fix, aşteptând cearta binemeritată. Tatăl, însă, întinse mâinile, îl ridică până la tavan şi-i zâmbi larg: “Bună dimineaţa băiatul tatii, ce greu te-ai făcut…creşti de la o zi la alta. Eşti mare de-acum, Iliuţă, aproape bărbat..”. Agăţat de gâtul tatălui şi rotit în aer de acesta, cu obrajii departe de mustaţa lui ţepoasă, băiatul întinse larg mâinile imitând un avion. Tatăl îi prinse jocul, îl ridică şi coborî de câteva ori într-un zbor imaginar deasupra camerei.
Revenit în pat, Iliuţă îşi privi părinţii şi fratele mai mare. Toţi îi zâmbeau, tatăl căută într-un sertar şi îi întinse o cutie de carton frumos colorată. Zâmbi şi el, oarecum nedumerit, deschise cutia şi aruncă o privire înăuntru. Alese la întâmplare una dintre cele câteva sârme subţiri, o prinse între două degete scoţând-o mirat din cutie, apoi ridică ochii către ai lui. Nemaiputându-şi stăpâni râsul, Andrei scăpără un chibrit şi aprinse sârma. Fascinat de buchetul steluţelor, Iliuţă încremeni cu mâna pe cutia de artificii. Da, auzise de aceste minunăţii încă de acum un an, un copil din vecini primise o cutie asemănătoare. Nu au reuşit să aprindă vreuna, probabil şi pentru că le scăpaseră în zăpadă când au fugit pe terenul din curtea şcolii. Acum, însă, ţinuse una aprinsă în mână. Se uită repede în cutie, ar fi vrut să ştie câte mai sunt, dar îi este aşa ruşine să le numere pe degete…
Intuind gândurile băiatului, tatăl deschise sertarul şi îi arătă încă două pachete: “Cred că îţi vor ajunge până la Anul Nou…le ţinem aici în sertar de ceva timp, sunt toate ale tale, de azi eşti băiat mare, uite, poţi aprinde şi tu una. În plus, azi e şi Crăciunul, le aprindem pe toate dacă vrei”.
Mai târziu, după masă şi tort, Iliuţă adormi strângând la piept cutia cu artificii. De azi e băiat mare, la toamnă va merge la şcoală. Aşa să fie, îi va place, sunt toţi copii de vârsta lui acolo, ştie asta de la Andrei.
La picioarele sale, sub plapumă, pisoiul îşi întinse lăbuţele şi adormi la rândul său sforăind uşor. Pentru amândoi grijile sunt încă departe de a începe…

Un apel aşteptat

Vineri seară, plouă, mă îndrept spre Buzău pentru câteva zile departe de aglomeraţia cotidiană a Bucureştiului. Eh, sunt pe bulevardul Ştefan cel Mare şi apropo de aglomeraţie...stau în maşină şi privesc coloana infinită a celor care aşteaptă alături de mine culoarea verde a semaforului. Mulţi ştiu că la ore de vârf (adică aproape la orice oră din zi) acest bulevard este un veritabil organism viu. Dacă cineva pune frână la Piaţa Obor, lumina roşie a stopurilor sale se transmite din maşină în maşină până la Piaţa Victoriei.
Cum ştiam că voi parcurge vreo zece km în aproximativ o oră, de acasă până la ieşirea din Bucureşti, imi induc o doză serioasă de răbdare, pornesc radioul, mă relaxez şi-mi promit să nu mă enervez, orice-ar fi.
Dedicaţii muzicale, discuţii, opinii ale ascultătorilor, toate sunt trecute în revistă pe cele şase butoane de selecţie ale aparatului de radio. Caut şi altceva, nimic, redactorii orei respective parcă sunt vorbiţi între ei. Bat şi eu ritmul cu degetele în volan pe o melodie dragă din perioada liceului, mă uit stânga-dreapta...un şofer fumează cu geamul puţin întredeschis (ideea e bună, îl cobor şi eu pe al meu pentru a mai alunga opacitatea geamurilor aburite), altul citeşte ceva într-un ziar cu plafoniera aprinsă.
Nici o mişcare, maşina din faţă stă, semaforul trece brusc pe intermitent, fireşte, noi avem prioritate, dar cine respectă asta ? Schimb postul de radio şi întind mâna după telefonul care sună strident undeva în rucsac pe bancheta din spate. Mă uit la număr, nu apare, e necunoscut, sunt tentat să nu răspund, din principiu, e ca şi cum ar suna cineva la uşă şi când te uiţi pe vizor, acel cineva îl acoperă cu degetul. Totuşi, pentru a rupe monotonia dedicaţiilor muzicale şi a încasa câţiva cenţi la cartela prepay, răspund, sunt întrebat de nume, zic: “Da, sărut mâna“ şi aştept. Domnişoara îmi spune că sună din partea unei cunoscute firme de telefonie mobilă şi mă întreabă dacă am un minut liber. “Sigur”, doar stau în trafic şi e abia începutul. Sunt informat pe scurt asupra activităţii companiei respective, mi se prezintă în detaliu numărul de clienţi, posibilităţile de creştere în viitor, apoi mă întreabă dacă CV-ul meu depus la ei mai este de actualitate, fiindcă tocmai s-a găsit un post nou la serviciul de Relaţii cu Clienţii. Fac ochii mari, dar nu mă vede, şi încerc să-mi amintesc când am depus eu un CV la biroul lor de Resurse Umane. Nu reuşesc şi o întreb dacă nu cumva îl au de pe vreun site de recrutare. Domnişoara e fermă: “Nu, l-aţi depus la noi cu ceva timp în urmă. Mai este de actualitate ?”. Hm…nu ştiu, o întreb când a fost depus şi primesc un răspuns incredibil: “În baza noastră de date apăreţi din 1999 cu acest CV, dar abia acum s-a ivit postul potrivit pentru Dvs.” Nu-mi vine să cred, în sfârşit am primit apelul mult aşteptat al primilor mei ani după absolvirea facultăţii. Da, dar nouă ani mai târziu... Şi ce dacă, nu contează, important este ca CV-ul meu a atras atenţia cuiva.
Sunt fericit. Am aşteptat acest telefon prea mult timp. Întâi a fost o săptămână, apoi două, o lună şi aşa mai departe. Anii au trecut unul după altul, frunzele s-au scuturat din copaci, primăvara i-a înverzit din nou, telefonul rămânea mut.
Sunt decis să o iau peste picior. Măcar aşa…de distracţie, altceva mai bun oricum nu aveam de făcut. Spun că aş fi interesat să aflu mai multe detalii. Fata turuie instantaneu o mulţime de avantaje la mare căutare acum zece ani: telefon mobil cu minute incluse, program de lucru flexibil, bonuri de masă etc., apoi mă întreabă brusc: “Aveţi servici acum ? Lucraţi undeva ? Ştiţi, noi vă dăm şi maşină de firmă..”. Probabil e argumentul suprem în plasa căruia cad mulţi candidaţi la postul respectiv. Decis să mă amuz pe seama ei, răspund că am maşină de firmă. Sunt întrebat de care, mă gândesc câteva secunde şi zic: “Da, păi am un Iveco, de 40 de tone. Chiar acum sunt la volan, fac o cursă, sunt şofer..”. Tace. O aud cum respiră, dar tace, probabil ştie câţi bani câştigă şoferii de TIR şi nu îmi poate face o ofertă mai bună. Zâmbesc, dar nu o las să mă prindă. Zice: “Ok...şi chiar nu aţi fi interesat de post ? Ce experienţă mai aveţi ? Unde aţi mai lucrat ?”. Nu am răspunsurile pregătite la aceste noi întrebări, dar gândesc repede ceva: “Păi, după ce am depus CV-ul, am tot aşteptat să mă sunaţi, nu am primit nicio ofertă...a trebuit să-mi caut şi eu o modalitate de trai. Am fost şi agent de pază...şi ospătar...Acum, pe camion, văd şi eu lumea, îmi mai rămân ceva bani din diurnă, mă descurc..”
În sfârşit cred că a înţeles. Râde şi mă dojeneşte: “De ce glumiţi cu mine ? Eu vă ofer un post real, într-o companie etc. etc şi dumneavoastră glumiţi...”. Mai ramâne să o invit la o cafea, deja primul pas îl făcusem: a râs la glumele mele. Îi răspund, însă, serios, că nu sunt interesat de postul oferit, că am deja un post foarte bun, că îmi place ce fac…Îmi mulţumeşte şi ne luăm amical rămas bun.
Ar mai fi trebuit să îi spun că am terminat o facultate, că am scris cărţi, că desfăşor activităţi de training, că sunt implicat în proiecte, că am deja o carieră ? Ar fi râs din nou, probabil, neîncrezătoare la noua glumă, dar calea către inima ei era deschisă. Lipsea doar invitaţia la cafea…