Disonanţă cognitivă

Am o dilemă: telefonul mobil este binefacere sau blestem ? Păi...depinde. Eram mai ieri la Poştă să ridic o recomandată. Cum deseori planul de acasă nu se potriveşte celui de la piaţă, şi de această dată am ajuns chiar în intervalul de 30 de minute în care oficiul poştal este închis pentru schimbul de tură. Bun, zic, aştept sau mă plimb puţin şi revin. Cum tocmai începuse o ploaie măruntă, decid că este mai bine să sprijin cu umărul drept geamul poştei şi să aştept răbdător ora redeschiderii. Încet-încet, ca atraşi de fire nevăzute, alţi trecători îmi urmează exemplul. Stăm la coadă, uşor zgribuliţi şi privim cu oarecare încordare ceasurile.
Trec câteva minute când, deodată, un vaiet înfiorător ne taie răsuflarea. Tresar şi privesc spre micuţa gheretă ticsită cu CD-uri şi casete audio. Imediat, câteva acorduri de ţambal dublează vocea tărăgănată a vreunui cantautor, probabil vedetă locală în vreun orăşel de provincie. Probabil că este unul dintre cei 12-15 manelişti prezenţi pe un afiş mare lipit la loc de cinste pe geamul din faţă al gheretei. Încerc să fac abstracţie de lălăiala agramată şi fără sens, plină de bani şi duşmani ce îmi provoacă un puternic discomfort psihic. Îmi adun gândurile, dar doar pentru câteva secunde fiindcă fug speriate de inegalitatea raportului de forţe: muzica urcă în intensitate ameţitor de repede, pare că nimeni şi nimic nu o poate opri.
Simt o atingere pe umăr şi realizez că nu sunt singurul deranjat de muzica de petrecere. În spatele meu, o doamnă între două vârste destul de înaintate, aş putea spune, mă priveşte preocupată: “Tinere, dumneata nu auzi cum îţi sună telefonul ?”. “Nu, cine mai poate auzi ceva în hărmălaia asta ?” sunt tentat să spun, dar nu apuc fiindcă doamna se adresează unei prietene, cam de aceeaşi vârstă: “M-au înnebunit, Vasilico, tinerii aştia cu telefoanele lor. Le sună pe stradă, în autobuz, vorbesc, râd, ce ştiu ei de problemele noastre, ale pensionarilor...”. Mă simt mustrat, caut telefonul în rucsac şi când să răspund văd numărul: un mare şef are acum treabă cu mine ! Nu ieri, nu mai târziu, ci acum, chiar acum ! Stau preţ de 2-3 secunde şi mă gândesc cum să ies din încurcătură. Telefonul sună probabil din ce în ce mai tare (ştiu asta de la ecranul aprins la maxim, dar tot nu-l aud), doamnele mă privesc reprobator. Nu pot răspunde, nu aş auzi nimic din ce mi se va transmite, să plec de la coadă nici vorbă, în spatele meu sunt deja 20 şi ceva de persoane.
Îmi iau inima în dinţi şi răspund: “Da şefu’...da, păi sunt prin oraş, vă aud greu, vă sun eu în câteva minute ? Nu, nu sunt în maşină...Poftim ? Îmi cer scuze, nu vă aud prea bine...Nu, nu sunt în maşină...păi cum să dau muzica mai încet ? A....nu şefu’... nu e CD-ul meu....Nu, serios, nu e...dacă vă spun...da...deci mâine la 8 sunt acolo. Da, am înţeles, când veniţi mai târziu va funcţiona perfect, da...până diseară şefu’, a, sigur că nu e nicio problemă, ce n-am mai stat ? Da, să trăiţi, sigur...”. Închei convorbirea intimidat oarecum de părerea pe care interlocutorul meu şi-a putut-o face despre gusturile mele muzicale. Mă va ierta cu siguranţă, şefii au suflete mari…
În sfârşit, se deschide uşa oficiului şi lumea dă năvală peste rând. Încă sub impresia puternică a momentului anterior fac şi eu 1-2 paşi înainte. În faţa mea, cele două doamne (deşi nu am idee cum au ajuns acolo din spatele meu) înghiontesc o domnişoară firavă: “Ce te-nghesui domnişoară ? Dumneata ştii că noi stăm aici de două ore la coadă ? Nu mai aveţi pic de respect...” Fata se trage înapoi, doamnele intră, îmi vine şi mie rândul să calc pragul, dar mă opresc şi cu un gest larg şi galant fac loc fetei să intre înaintea mea. Întind buletinul la ghişeu şi cât mi se caută recomandata după care venisem, îmi sună iar telefonul. Răspund liniştit, infernul muzical de afară se pierde undeva în geamurile termopan ale clădirii. Deşi convorbirea a durat mai puţin de 10 secunde (era pur şi simplu o confirmare de întâlnire) doamnele mă privesc cu dispreţ şi comentează ceva pe înfundate. Ridic scrisoarea, mulţumesc şi ies. Lălăiala îmi loveşte din nou timpanele. Mă opresc să iau pâine de la magazinul alăturat şi o întreb cu năduf pe vânzătoare: “Doamnă, cum puteţi suporta muzica asta toată ziua ?”. În mod neaşteptat, femeia îmi zâmbeşte luminându-mi ziua: “Da’ cine credeţi că o mai aude, domnule ? Şi încă azi nu-i nimic, să vedeţi în alte zile ce concerte fac.”
Plec spre casă. Presimt o durere de cap. Poate că e de la vreme sau de la…disonanţa cognitivă…

Ora la care păpuşile dorm

Irina întoarse capul spre fereastră. Ştie că undeva, acolo, porumbelul va veni la geamul ei, ca în fiecare după-amiază. Nu sosise încă, fetiţa rugase asistenta să îi pună o bucăţică de cozonac pe pervaz. Va mânca şi el din prăjitura dulce, iar ea îl va privi cum sfărâmă bucăţile, cum îşi curăţă ciocul, pentru ca apoi să îşi ia zborul sus, departe peste oraş. Iar ea îl va aştepta şi mâine, şi poimâine… Ar fi vrut să îl ţină în palme, să îi mângâie trupul firav, pieptul alb, să îi simtă bătăile ameţitor de repezi ale inimii. Voia să fie asemenea lui, agilă, liberă, să fugă, să zboare, sus, tot mai sus, să privească oraşul dintre nori, să numere maşinile ca pe nişte puncte mici, colorate.

Fetiţa oftă, asta nu se va întâmpla niciodată. Asistenta îi potrivi perna sub cap şi îi întinse telecomanda televizorului. Zăbovi câteva minute pe fiecare canal, apoi îl stinse plictisită. Pe pervaz, bucăţica de cozonac este neatinsă. N-a venit. E târziu, iar el nu a întârziat niciodată aşa de mult. Un fior rece îi străbătu fiinţa: dacă nu mai vine ? Dacă îl va pierde şi pe el ? Poate că el este ultimul ei prieten…strivi o lacrimă între gene, dar aceasta reuşi să treacă mai departe şi să i se prelingă pe obraz.

Nu, nu a uitat-o, poate că totuşi va veni. Gândul sună ca o promisiune, dar Irina îl alungă repede: aşa au promis toţi, că vor reveni, prietenii ei de odinioară au părăsit-o, unul câte unul. O mai sună din când în când, pun întrebări formale, ea le răspunde la fel, cu o voce veselă, dar falsă şi, de fiecare dată, stabilesc o dată la care să o viziteze. Iar asta nu se mai întâmplă, îi aşteaptă şi ei nu mai vin. Sigur, toţi sunt ocupaţi cu şcoala, merg cu părinţii în excursii, se joacă, râd, iar ea…ea îi aşteaptă în acelaşi loc, zi după zi.

Îşi aminti ziua aceea de primăvară, a trecut un an, da, un an şi ceva de atunci. Plecase spre sala de sport ca în fiecare miercuri, antrenamentele trebuiau desfăşurate după un orar strict. Pe atunci era cea mai bună gimnastă a şcolii, clasa a III-a D se mândrea cu Irina, campioana lor. Visele ei erau şi visele lor: locul întâi pe municipiu şi apoi campionatele naţionale. De acolo, cine ştie, poate va merge cu lotul olimpic, sau măcar va avea şansa să se antreneze alături de marile campioane. Le-a întâlnit o singură dată la o preselecţie şi i-au remarcat extraordinara mobilitate şi dorinţă de a face performanţă. Toţi au văzut asta în ochii ei limpezi, albastri, au mângâiat-o pe creştet şi au încurajat-o: “vei ajunge şi tu într-o zi ca noi fetiţo”. Mama a îmbrăţişat-o şi i-a promis că o va ajuta din când în când la compunerile la română şi la exerciţiile la matematică, numai ca ea să îşi urmeze dorinţa de a deveni campioană.

Irina zâmbi amar. În acea zi de miercuri totul pentru ea s-a sfârşit. Nu ştie nici acum care a fost motivul, dar a aluncat când a sărit la bârnă, a căzut, iar ultimul lucru pe care a reuşit mai târziu să şi-l amintească a fost chipul agitat al antrenoarei, i-a desluşit în ochi disperarea şi neputinţa, dar ea i-a zâmbit: nu o durea nimic. Mai târziu, pe un pat de spital, alături de părinţi şi prieteni a înţeles că este foarte posibil să nu mai meargă niciodată. La acest gând, pe obrajii Irinei se scurseră alte două lacrimi, mari, limpezi. Le şterse cu mâna, ca şi cum le-ar alunga departe, dar gustul lor sărat, aspru, o făcură să-şi amintească eforturile familiei de a o însănătoşi. Doctorii au ridicat din umeri, unii au plecat, au venit alţii, i-au consultat fişele, radiografiile, au privit-o cu drag, dar şi cu compătimire, au discutat cu mama pe hol, departe de ea. De fiecare dată mama îşi acoperea ochii cu mâna, probabil pentru a-şi ascunde lacrimile. Nu au renunţat, nici ea, nici părinţii. Au chemat pe cei mai buni maseuri, au făcut împreună nenumărate exerciţii, însă picioarele i-au rămas inerte, nici nu le simte, sunt ca atunci, în sala de sport.

De un an stă în acest pat, aşteptând un miracol, aşa a spus antrenoarea, că ea, Irina, merită cu adevărat un miracol. Privi iar spre fereastră. Soarele dogoritor al amiezii coborâse şi umbra serii proiecta clădirea spitalului pe blocurile din apropiere. Bucata de cozonac este neatinsă, porumbelul nu a venit.

Cufundată în amintiri şi tristeţe, Irina răsuci de câteva ori cheiţa păpuşii primită de la antrenoare. Pe marginea patului, jucăria făcu 3-4 paşi nesiguri, legănaţi, mecanici, se clătină şi rămase inertă. Fetiţa adormi. Aplecată asupra sa, mama îi şterse obrajii de lacrimile uscate, îi aşeză păpuşa alături pe pernă, şi le înveli. O rază galbenă de lumină atinse chipurile fetiţei şi ale păpuşii. Poate pentru prima dată mama observă asemănarea izbitoare între ele, aveau aproape aceleaşi trăsături, aceeaşi fineţe a obrazului, acelaşi păr blond. Numai că păpuşa putea merge… Cu lacrimi în ochi, mama stinse lumina şi se retrase pe fotoliul de lângă pat.

Mai târziu, în noapte, neştiut de nimeni, sub pătură, un arc se destinse, iar păpuşa făcu încă un pas. Alături de ea, adormită, Irina se răsuci uşor pe o parte. Nesiguri, temători, ca pentru nu a întrerupe o vrajă, câţiva muşchi ai picioarelor se contractară. Fetiţa tresări, dădu pătura la o parte şi aprinse lumina. Mişcă întâi un deget, apoi altul. Totul i se păru aşa de străin, se ridică, întinse mâna şi atinse talpa într-o senzaţie uitată, dar familiară. Îşi privi mama, pe fotoliu, stoarsă de oboseală şi de griji. Nu, nu o va trezi acum, îi va arăta mâine ce a descoperit.

Pentru prima dată după un an Irina zâmbi şi faţa i se însenină. Va veni dimineaţa, va veni o nouă zi, un nou început. Şi poate că se va întoarce şi porumbelul, singurul ei prieten adevărat. Strânse păpuşa aproape de inima sa şi adormi din nou.

Umbrele nopţii se ridicară încet, o geană de lumină pătrunse în încăpere şi se opri pe perna unde dormeau fericite două păpuşi. Nu le mai puteai deosebi una de alta. De acum înainte vor merge amândouă. Antrenoarea avusese dreptate: miracolele se întâmplă, dar numai la ora la care păpuşile dorm.

Actor pe scena vietii

I-am urmărit la televizor sau pe ecranele prafuite ale sălilor de cinema. Am tremurat cu sufletul la gură pentru eroul pozitiv care a întrupat în film un voievod, un comisar, un haiduc, un soldat, un cavaler… Le-am privit jocul actoricesc de excepţie şi poate că nu am înţeles întotdeauna zbuciumul prin care au trecut pentru a intra în pielea personajelor interpretate, pentru a transmite dincolo de ecran stări sufleteşti complexe, cum numai ei ştiu sau au ştiut să o facă.
Cine sunt aceşti oameni minunaţi ? Sunt oameni obişnuiţi, oameni ca noi, înzestraţi, însă, cu un talent deosebit, actoricesc, sunt oameni de mare caracter, care au dăruit cinematografiei române filme magistrale, emoţionante până la lacrimi sau înălţătoare până la cer. Au jucat film şi teatru cu pasiune si abnegaţie, greu de înţeles acum, într-o vreme în care non-valoarea primează.
Am revăzut de curând câteva secvenţe din filmele româneşti ale anilor 70-80 şi am rămas pur şi simplu fascinat de naturaleţea actorilor, de valoarea interpretărilor, de precizia montajului şi de replicile meşteşugite.
E aşa de greu să scrii despre oameni aşa de mari şi despre filmele lor. Da, e greu … cum aş putea să conving pe cineva să vadă “Mihai Viteazu”, “Mircea”, “Dacii”, “Columna”, “Noi cei din linia întâi”, “Osânda”, “Cu mâinile curate” sau pur şi simplu “Nea Mărin miliardar” ? Ce poţi spune în favoarea acestor filme ? Că sunt interpretate de actori români de primă valoare, că sunt bine regizate şi puse în scenă, că decorurile anilor 70 sfidau majoritatea filmelor americane, că ar fi meritat premii internaţionale, că pe atunci se făceau filme, nu glumele triste de azi, că se muncea zi şi noapte până când pelicula era montată şi trimisă în cinematografe ?
Mulţi dintre noi, copii pe atunci, am avut unica ocazie să-i vedem pe Amza Pellea în marele voievod Mihai, pe Florin Piersic în Mărgelatu, pe Sergiu Nicolaescu în Mircea, pe Ilarion Ciobanu în Columna… Atâtea roluri, multe, diferite, pe care numai actorii de geniu le-au putut interpreta. Mă gândesc la Amza Pellea, la rolurile sale mucalite, nea Mărin din Băileşti, apoi Mihai Viteazu, călare, descheiat la gât, în goană turbată, conducând atacul cavaleriei valahe: “În cămaşă am să plec la luptă…”. Se cutremura sala de cinema sub copitele cailor, spectatorii se ridicau în picioare şi aplaudau sincer, din toată inima, emoţionaţi, minute în şir. Mă gândesc la bunul Ilarion Ciobanu şi la felul lui calm, curat de a interpreta oameni simpli, din popor. Mă gândesc la Sergiu Nicolaescu şi la munca sa de a oferi cinematografiei române şi universale capodopere istorice, cum rareori mi-a fost dat să văd. Filmele sale sunt un dar de nepreţuit, de neegalat azi în filmul românesc. Mă gândesc la Dem Rădulescu, la glumele sale televizate la cumpăna dintre ani, la activitatea sa didactică cu studenţii de ieri, actorii de azi. Mă gândesc la Toma Caragiu şi la schiţele sale frumoase, pline de umor şi de aluzii la perioada comunistă. Mă gândesc la Gheorghe Dinică, la geniul său deosebit, la rolurile incredibile pe care a reuşit, aparent fără efort, să le facă pe scena teatrului sau în zecile de filme în care a jucat. Mă gândesc cu drag la Radu Beligan, la teatrul pe care il slujeste dintotdeauna aproape. Mă gândesc la Florin Piersic şi cu greu mi-aş putea închipui un alt haiduc decât cel interpretat de el.
Mă bucur că am avut privilegiul să trăiesc alături de ei, să avem aceleaşi trăiri în sala de teatru, pe mulţi dintre ei i-am aplaudat în picioare la scenă deschisă, iar ei ne-au privit cu ochi radioşi mulţumindu-ne. Mă bucur că sunt născut în anii 70 pentru că le-am văzut în cinematograf filmele, pentru că le aşteptam continuările. Îmi amintesc zilele de demult, de când aveam vreo 8-9 ani şi mergeam cu mama pe bulevard, la cinema Festival, rula “Trandafirul galben”. Aglomeraţie în autobuz, ceaţă, frig sau mai simplu … dimineaţă, nu contau, urma să îmi văd eroul favorit. Am plecat marcat de la premiera filmului “Noi, cei din linia întâi” şi am plâns neştiut de nimeni, înghesuit în tramvai, la ieşirea de la “Mihai Viteazu”… Spusă la şcoală, povestea eroului Unirii şi a morţii sale nu a avut un impact precum cel dat de film. Pe ecran nu era Amza Pellea, ci înşuşi voievodul, figura sa rămânându-mi întipărită în minte până azi.
Mulţi dintre marii actori au plecat dintre noi. Păcat. Pe toţi i-am iubit şi i-am respectat. Au lăsat în urma lor un gol imens, cultura noastră este mai săracă. Astfel de oameni se nasc o dată la o sută de ani. Au făcut parte dintr-o generaţie talentată şi care s-a dăruit complet filmului şi teatrului românesc. Mie nu-mi rămâne decât să mă plec până la pământ în faţa lor şi să zic fiecăruia în parte: “Mulţumesc pentru tot ce mi-ai oferit Maestre !”

Reduta

Amir urcă repede cele câteva trepte de lemn până la ultimul nivel al parapetului. Privi cu atenţie în noaptea rece de toamnă, un soldat îi raportase zgomote în apropiere. Îşi ascuţi privirea şi încercă să străpungă noaptea. Nimic, nu observă nimic, ar fi aprins un felinar să vadă mai bine, dar cineva din afara redutei ar fi putut să-l împuşte. Poate că unul dintre românii răniţi s-a mişcat sau a gemut, iar santinela l-a auzit. Ordonase în câteva rânduri ca răniţii căzuţi în faţa redutei să fie ucişi, luarea lor ca prizonieri nu îi folosea la nimic, poate chiar i-ar îngreuna o eventuală retragere.
Dădu cele mai aspre ordine de pază şi coborî învelit în manta. Intrat în adăpost, Amir îşi trase mănuşile fine de piele, se descălţă şi se întinse îmbrăcat în patul vechi de campanie. În stânga sa, pe un butoiaş, câteva lumânări sfârâiau pe terminate. Amir închise câteva clipe ochii. Războiul…toată zona Balcanilor era în fierbere. Întâi ruşii, sârbii, acum românii. Independenţa, vor independenţa faţă de Imperiul Otoman. Nu-şi putut ascunde un surâs amar. O ţară mică, divizată în provincii, ocupată până mai ieri de administraţia turcă şi condusă după bunul ei plac, acum se ridică la luptă. Ah, ce uşor ar fi să îi zdobească, dar ruşii sunt de partea lor, deşi luptă pe alt front. Au cucerit Plevna, Griviţa, acum au ajuns sub zidurile Rahovei. Dar nu, el nu va ceda, chiar de-ar fi să piardă toţi soldaţii. Sultanul i-a acordat încrederea sa, nu îl va dezamăgi. Poate că după razboi va ajunge general şi va intra în graţiile mai marilor Curţii.
Amir îşi aminti de copilărie. Rămas orfan de ambii părinţi, baieţelul de atunci a bătut plângând la toate uşile bordeielor din sat. Nimeni nu i-a deschis, nimeni nu i-a întins o bucată de pâine, o gură de hrănit în plus nu era uşor pentru amărâţii care abia îşi duceau zilele. Sultanul instituise biruri mari, greu de acoperit. Cine nu plătea nu era păsuit, ci biciuit sau chiar împuşcat. Amir scrâşni din dinţi la aceste amintiri. Întreaga lume se prăvălise asupra sa. Cineva, un sergent bătrân l-a luat, totuşi la trupa lui. Au colindat împreună aproape întregul imperiu, au stat cel mai mult în Serbia, acolo a fost prima lui casă cu adevărat. Bătrânul îi vorbea adesea de sultan şi de marile cuceriri din trecut ale Imperiului, l-a învăţat să scrie, să citească. Când îi vorbea cu vocea sa gravă şi cu fesul adus pe frunte, înconjurat de fumul ţigărilor cu tutun tare, aromat, bătrânul avea o aură maiestuoasă, cum văzuse în picturile vechi din casă, cu vechii conducători de oaste, eroii imperiului de altădată. Băiatul a uitat încet-încet de părinţii săi şi de trecutul său în foame, în faţa sa se ridicau acum gloriile imperiale, visa să ajungă şi el sergent, ca mai târziu, poate, să îl cunoască pe sultan, să îi cadă la picioare şi să îi sărute mâinile… A făcut primii paşi în armată, a luptat în Serbia, apoi în războiul Crimeii, cu ruşii. Aici a avut primele izbânde şi a primit primele decoraţii. Căpătase gustul puterii, nimeni şi în nici un fel nu l-ar mai putea schimba acum.
Ultima lumânare pâlpâi de câteva ori şi se stinse. Rămas pe întuneric, Amir zâmbi satisfăcut, după război va reveni în satul natal şi va cumpara toate casele celor care odată îl izgoniseră. Atunci era un zdrenţăros, rupt de foame şi de sete, acum se va întoarce în plină glorie, cu ordonanţe şi cadâne, cu oameni care îi vor săruta cizmele. Îşi va construi un palat şi va avea susţinerea sultanului, poate că acesta îl va numi prietenul său, onoare de care unii generali se bucurau pe deplin. Mâine românii vor ataca din nou, îi va respinge, iar pe pieptul său va apare o nouă decoraţie.
Spre dimineaţă, undeva în tranşeele românilor, Dumitru moţăie sprijinit în puşcă. E frig, tropăie de câteva ori ţărâna udă şi suflă abur în mâinile chircite de frig şi încordare. Vor ataca reduta în zori, o vor lua cu orice preţ, mâine va rupe o bucată din steagul mare şi verde al turcilor şi o va duce acasă, la mamă-sa. O va pune pe lădiţa din casă şi va chema tot satul să o vadă. Va fi acolo şi Ana, fiica cizmarului, va zâmbi roşie în obraji şi îşi va da coate cu surorile ei. Nu-i va sări în braţe decât mai târziu, la poartă, nu se cuvine aşa, cu toată lumea de faţă. Vodă le-a promis pământ, lor, soldaţilor care i-au aruncat pe turci peste Dunăre. Va avea pământ, cât de puţin, numai al lui, pe care îl va munci cu palmele astea două crăpate şi înnegrite de praful de puşcă. La aceste gânduri Dumitru simţi un fior cald în toată fiinţa sa. Da, se va întoarce acasă erou, iar Ana va fi a lui, numai a lui. Ridică uşor capul din tranşee şi privi reduta întunecată şi ameninţătoare, înconjurată de şanţuri şi de camarazi morţi. “N-o putem cuceri, nu, nu, nu putem…Dar trebuie !”, gândi Dumitru şi aţipi din nou câteva minute. O visă pe Ana, apoi pământ, pământ negru şi roditor, dar în care el părea că se scufundă, că devin una.
Peste întreaga vale se scurseră nori de ceaţă şi fum. Câteva ore. În tranşee veni ordinul: Înainte ! Dumitru tresări, încărcă arma şi puse baioneta. Toţi ai săi priveau înfriguraţi reduta. Cineva dădu ordinul de atac. Dumitru îşi făcu cruce şi îşi trase căciula pe frunte. “Pe ei mă, pe ei, pentru pământ, pentru ţară, la atac, acum !” strigă sergentul şi sări din şanţ cu sabia trasă. Îl urmară toţi, un val de oameni hotărâţi şi ameninţători. În acel moment reduta scuipă foc prin ţevile a sute de puşti. Plumbii loviră în piepturile soldaţilor, mulţi căzură, dar ceilalţi făcuseră deja primul salt înainte, spre victorie.
Mai târziu, în redută, un soldat şterse de sânge baioneta pe o frântură a steagului otoman, apoi o împături şi o ascunse în haină. La picioarele sale, pe pieptul ofiţerului turc înflorise o pată mare, roşie, ca o decoraţie, cea mai mare dintre toate.
Povestea noastră nu spune ce s-a întâmplat cu Dumitru. Poate că a revenit acasă, a luat-o pe Ana şi au trăit din bucata aceea de pământ primit de la Vodă. Sau poate că a căzut undeva lângă Dunăre, ca un erou, pentru independenţa ţării sale, alături de alţi 10.000 de români.

Cărţile dragi

Am avut de curând plăcuta şi inedita ocazie să rearanjez în bibliotecă o parte din cărţile strânse de bunicii mei din 1940 până prin 1998. Am găsit cărţi valoroase, de care ştiusem cândva, dar pe care le uitasem. Nu sunt legate în ediţii de lux, cu piele sau coperţi cartonate, ci sunt cărţile copilăriei mele. Am mângâiat şi am şters de praf zeci de volume, asupra fiecăruia m-am aplecat cu emoţie şi respect. Pentru fiecare carte de care mi-am amintit că am citit-o cândva am sărit în timp, poate 15, poate 25 de ani. Am zâmbit aducându-mi aminte cum citeam Winnetou sau Cei trei muşchetari aproape în fiecare vacanţă de vară, fără a mă plictisi sau fără a avea vreo clipă senzaţia de deja-vu. Pur şi simplu le citeam, aveam timp, zilele de vară ale copilăriei erau aşa de lungi... Am răsfoit Jules Verne, volumele legate frumos, cartonate, cu ilustraţii, le citeam în nopţile de iarnă cu lanterna pe sub plapumă, da, pe vremea aceea se întrerupea lumina ore în şir. Ştiu că uneori învăţam pentru admiterea la liceu cu cartea de română peste vreun roman de care nu mă puteam dezlipi până la final. Un ochi acolo, un ochi pe cartea de română. Am găsit cărţi vechi, din anii războiului, adunate cu trudă şi stăruinţă de bunici în rafturile bibliotecii. Deschizându-le, unele purtând marca vreunui anticariat, m-am întrebat cu duioşie câţi oameni s-au bucurat de paginile acelor cărţi înaintea mea, acum aproape 70 de ani ?
Au trecut anii, multe cărţi le-am uitat, de altele îmi amintesc în amănunt. Personaje, întâmplări, destine, toate sunt adunate între paginile cărţilor citite cândva. O vreme nu am mai avut timp să citesc aşa mult. Simt acum că acel timp în care nu am citit este un timp pierdut. Şi este. O carte citită cu plăcere s-a dovedit pentru mine a fi întotdeauna un bun prilej de a uita de tumultul vieţii cotidiene.
Mă uit în jurul meu şi mă întreb: câţi, oare, din oamenii pe care îi întâlnesc în fiecare zi, pe stradă sau la servici, au mai citit o carte ? Am întâlnit tineri care fac un titlu de laudă din faptul „eu nu citesc, poate mama...”. Păcat, unele cărţi trebuie citite acum, la 6, 7, 8 ani, altele la 15 şi tot aşa, fiecare carte la timpul ei. Poate greşesc eu când spun “trebuie”, lectura nu e obligatorie pentru nimeni, nici măcar pentru şcolarii care caută pe internet sintezele necesare la examene. Chiar aşa, în anii internetului şi a televiziunii digitale cu zeci de canale, cine mai are timp să citească ? Alţii adună cărţile în bibliotecă doar pentru a le avea, am văzut volume scumpe, ediţii de lux, cumpărate la metru cub, doar pentru că dau bine într-o bibliotecă. Ce folos ?
Intenţionam să fac o listă aici cu cele 100 de cărţi pe care eu cred că merită să le citeşti într-o viaţă, dar am renunţat repede, deşi majoritatea le puteam scrie din memorie. Nu vreau să influenţez pe nimeni, las fiecăruia plăcerea şi surpriza de a-şi descoperi comorile ascunse între rafturi. Eu le-am găsit, le-am pus deoparte şi voi încerca să le parcurg, pe rând, fără grabă.
Apreciez din toată inima iniţiativa ziarelor Adevărul şi Jurnalul Naţional de a oferi săptămânal, la preţuri mai mult decât accesibile, cărţi ale literaturii române şi universale. Bravo ! Sper ca îndemnul “Citeşte !” să deschidă multor români dorinţa de a se apleca asupra paginilor unei cărţi.