Am avut cândva plăcuta şi inedita ocazie să particip la o mică excursie de tip Jeep Safari în Antalya. Cel care mi-a făcut oferta, într-o engleză aproximativă, a descris-o ca pe o aventură nemaipomenită şi interesantă, desfăşurată pe parcursul unei zile toride de vară în munţii arizi ai Turciei. Preţul fiind bun şi având perspectiva unei distracţii pe cinste am acceptat imediat.
A doua zi dimineaţă eram pasager, alături de nişte ruşi, într-o dubiţă, gonind spre o destinaţie vag cunoscută doar de pe o hartă soioasă, şoferul neputând răspunde la nici una dintre întrebările mele (în engleză) referitoare la viitorul traseu pe care aveam să îl parcurg în ziua respectivă. În fine, după ce trecem prin nenumărate sate şi ascultăm unul sau două CD-uri cu un soi de manele turceşti, ajungem la o primă destinaţie: o parcare rurală transformată, probabil fără voia proprietarilor, şi în cimitir de maşini. Printre foarte multele rable care şi-au dat duhul acolo zăresc încântat câteva maşinuţe de teren, albe, curate, aliniate pentru marea aventură a acelei zile. Începe bine, gândesc fericit şi cobor relaxat, sunt întâmpinat cu ceai local (foarte gustos) şi invitat să iau loc la o terasă în aşteptarea ghidului.
Privesc în jurul meu: maşinuţele aşteaptă cuminţi aventurierii, cu motoarele oprite, pentru a-şi domoli, desigur, bestiile de cai putere de sub capote. Da….ce inspirat am fost să vin. Toţi cei de la terasă vorbesc ruseşte, mă trag şi eu mai aproape de un mic grup a cărui limbă nu o înţeleg, dar sună a germană. Belgieni, zic în sinea mea şi intru cu ei în vorbă în engleză. Nu, sunt olandezi din Amsterdam, blonzi, cu ochi albaştri, aproape că fac şi eu parte din grupul lor.
Vine ghidul, un turc la vreo 40 de ani, 1,70 m, îmbrăcat ca un luptător din rezistenţa afgană. Începe să vorbească ceva în engleză şi rusă simultan, nu înţelegem nimic, repetă vizibil iritat că nu a fost ascultat şi ne invită autoritar să urcăm în maşini. Las pe alţii înainte şi trag de timp gândindu-mă dacă merg în excursie sau sunt pe cale de a fi luat ostatic şi oferit spre răscumpărare pe vreun site internet clandestin. Zâmbesc şi-mi dau seama că am o imaginaţie prea bogată pentru dimineaţa aceea, urc la volanul unei maşinuţe şi aştept instrucţiunile.
Până una-alta, inspectez bordul şi interiorul jeep-ului. De fapt, nu e jeep, ci un Suzuki Samurai, o maşină mică de teren, de 4 persoane, cu tracţiune integrală. Totul este redus la minim, ceasurile de bord, mânerele de uşi, pedalele, schimbătorul de viteze, inclusiv spaţiul pe care îl am la dispoziţie pentru şofat, în special cei câţiva milimetri disponibili între genunchii mei şi bord sau volan. Încerc să dau scaunul mai în spate, nu pot că…e sudat, nu-i vorbă, nici n-aş avea unde, în spatele meu stă deja cineva care râde, face poze, glumeşte, nu vreau să-i stric ziua şi să-i iau din spaţiu doar pentru că eu nu am loc suficient.
Mă foiesc câteva minute, timp în care verific semnalizările, apăs cu neîncredere pedalele, rotesc volanul şi privesc invidios maşina ghidului, un jeep adevărat, cu bord lux, scaune de piele şi jenţi cromate. Primim, în sfârşit, acceptul de a porni motoarele, răsucesc cheia, tractoraşul scoate fum negru, îi duduie motorul. Am reuşit şi îmi privesc satisfăcut colegii de aventură, fiind în acelaşi timp privit cu invidie de un grup de francezi a căror motor nu a pornit. Urmează discuţii interminabile într-o limbă aproximativă între ei şi ghid, el grăbindu-se să plecăm, ei neînţelegând cum o maşină a secolului 21 nu porneşte la prima cheie.
În acest timp observ ceva clipind pe bord, şterg cu palma praful gros de un deget şi citesc: “Check engine”. Adică sunt invitat în service să mi se verifice motorul. Şterg mai departe praful şi aflu că dacă tot ajung acolo va trebui să mi se verifice şi apa şi uleiul. Or mai fi şi altele, mă gândesc, dar nu sunt şi alte indicatoare pe bord, cele existente fiind toate aprinse pe avarie. Oarecum îngrijorat chem pe unul dintre însoţitorii ghidului (care nu terminase de 10 minute de vorbit în contradictoriu cu francezii), vede problema, râde şi dă a lehamite din mână, zicând ceva în turcă.
Porneşte şi maşina francezilor, suntem număraţi de câteva ori, se formează coloana şi plecăm la drum. Bag în viteză, probabil în treapta întâi, dar nu ştiu sigur asta, cutia e terminată de foarte mult timp, calc acceleraţia şi demarez cu scârţâit de roţi. Roţile, dar şi amortizoarele, arcurile, scaunele, uşile, caroseria au scârţâit tot drumul, până seara, la întoarcere. Viteza maximă pe care am putut să o ating, indiferent de drum: 35 km la oră şi asta nu datorită faptului că vitezometrul afişa ceva (acul era înţepenit în praf pe la 160 km/oră), ci pentru că eram frecvent depăşiţi de motociclete şi mă uitam pe ceasurile lor indicatoare. Mergem pe un drum de munte, zgâlţâiţi de pietre şi cauciucurile deformate, totul este praf, soare, sete şi sudoare. Facem un mic popas la o cascadă cu apă rece, coborâm pe câteva cărări muntele sălbatic şi neprimitor, ne răcorim şi pornim iar la drum. Mai oprim la o păstrăvărie unde am mâncat cel mai bun (dar şi cel mai mic) păstrav, la o casă ţărănească de munte, asemănătoare celor tradiţionale româneşti unde toţi turiştii şi-au făcut poze cu caprele şi cocoşii din curte, am mers pe albia unui râu, am oprit la o moschee (sus camera de rugăciune, jos magazin de electronice), am făcut poze, am descifrat puţin Coranul…
Dacă la începutul călătoriei mă gândeam cu satisfacţie că vechea mea Dacie 1300 din ’79 era limuzină de lux pe lângă ce îmi fusese dat să conduc, la întoarcere, după aproape 100 de km parcurşi prin toate gropile, pietrele şi denivelările posibile, nu am putut să nu remarc, totuşi, cu şapca-n mână, fiabilitatea tractoraşului Suzuki.
Reveniţi în curtea de unde plecasem dimineaţa, i-am arătat ghidului avertizările aprinse pe bord, jocul incredibil din volan, cauciucurile rupte de pietre, radiatorul care fiersese de câteva ori şi a cărui sete o potolisem cu apă dintr-o canistră. Mi-am arătat nedumerirea cum este posibil ca o astfel de maşină să meargă pe drum accidentat, plină cu turişti dornici de aventură. Semăn probabil cu un rus fiindcă răspunsul a fost cel pe care l-am auzit toată ziua, până la saturaţie: “Davai, davai…”. Am dat şi eu din mână a lehamite coborând din maşină, m-am închinat creştineşte că am ajuns cu bine înapoi, apoi am închis cu grijă portiera. Chiar nu aş fi vrut să se desprindă ceva din maşină şi să cadă tocmai la final.
În urma noastră, proprietarii curţii începuseră să spele jeep-urile în aşteptarea aventurierilor de a doua zi…
A doua zi dimineaţă eram pasager, alături de nişte ruşi, într-o dubiţă, gonind spre o destinaţie vag cunoscută doar de pe o hartă soioasă, şoferul neputând răspunde la nici una dintre întrebările mele (în engleză) referitoare la viitorul traseu pe care aveam să îl parcurg în ziua respectivă. În fine, după ce trecem prin nenumărate sate şi ascultăm unul sau două CD-uri cu un soi de manele turceşti, ajungem la o primă destinaţie: o parcare rurală transformată, probabil fără voia proprietarilor, şi în cimitir de maşini. Printre foarte multele rable care şi-au dat duhul acolo zăresc încântat câteva maşinuţe de teren, albe, curate, aliniate pentru marea aventură a acelei zile. Începe bine, gândesc fericit şi cobor relaxat, sunt întâmpinat cu ceai local (foarte gustos) şi invitat să iau loc la o terasă în aşteptarea ghidului.
Privesc în jurul meu: maşinuţele aşteaptă cuminţi aventurierii, cu motoarele oprite, pentru a-şi domoli, desigur, bestiile de cai putere de sub capote. Da….ce inspirat am fost să vin. Toţi cei de la terasă vorbesc ruseşte, mă trag şi eu mai aproape de un mic grup a cărui limbă nu o înţeleg, dar sună a germană. Belgieni, zic în sinea mea şi intru cu ei în vorbă în engleză. Nu, sunt olandezi din Amsterdam, blonzi, cu ochi albaştri, aproape că fac şi eu parte din grupul lor.
Vine ghidul, un turc la vreo 40 de ani, 1,70 m, îmbrăcat ca un luptător din rezistenţa afgană. Începe să vorbească ceva în engleză şi rusă simultan, nu înţelegem nimic, repetă vizibil iritat că nu a fost ascultat şi ne invită autoritar să urcăm în maşini. Las pe alţii înainte şi trag de timp gândindu-mă dacă merg în excursie sau sunt pe cale de a fi luat ostatic şi oferit spre răscumpărare pe vreun site internet clandestin. Zâmbesc şi-mi dau seama că am o imaginaţie prea bogată pentru dimineaţa aceea, urc la volanul unei maşinuţe şi aştept instrucţiunile.
Până una-alta, inspectez bordul şi interiorul jeep-ului. De fapt, nu e jeep, ci un Suzuki Samurai, o maşină mică de teren, de 4 persoane, cu tracţiune integrală. Totul este redus la minim, ceasurile de bord, mânerele de uşi, pedalele, schimbătorul de viteze, inclusiv spaţiul pe care îl am la dispoziţie pentru şofat, în special cei câţiva milimetri disponibili între genunchii mei şi bord sau volan. Încerc să dau scaunul mai în spate, nu pot că…e sudat, nu-i vorbă, nici n-aş avea unde, în spatele meu stă deja cineva care râde, face poze, glumeşte, nu vreau să-i stric ziua şi să-i iau din spaţiu doar pentru că eu nu am loc suficient.
Mă foiesc câteva minute, timp în care verific semnalizările, apăs cu neîncredere pedalele, rotesc volanul şi privesc invidios maşina ghidului, un jeep adevărat, cu bord lux, scaune de piele şi jenţi cromate. Primim, în sfârşit, acceptul de a porni motoarele, răsucesc cheia, tractoraşul scoate fum negru, îi duduie motorul. Am reuşit şi îmi privesc satisfăcut colegii de aventură, fiind în acelaşi timp privit cu invidie de un grup de francezi a căror motor nu a pornit. Urmează discuţii interminabile într-o limbă aproximativă între ei şi ghid, el grăbindu-se să plecăm, ei neînţelegând cum o maşină a secolului 21 nu porneşte la prima cheie.
În acest timp observ ceva clipind pe bord, şterg cu palma praful gros de un deget şi citesc: “Check engine”. Adică sunt invitat în service să mi se verifice motorul. Şterg mai departe praful şi aflu că dacă tot ajung acolo va trebui să mi se verifice şi apa şi uleiul. Or mai fi şi altele, mă gândesc, dar nu sunt şi alte indicatoare pe bord, cele existente fiind toate aprinse pe avarie. Oarecum îngrijorat chem pe unul dintre însoţitorii ghidului (care nu terminase de 10 minute de vorbit în contradictoriu cu francezii), vede problema, râde şi dă a lehamite din mână, zicând ceva în turcă.
Porneşte şi maşina francezilor, suntem număraţi de câteva ori, se formează coloana şi plecăm la drum. Bag în viteză, probabil în treapta întâi, dar nu ştiu sigur asta, cutia e terminată de foarte mult timp, calc acceleraţia şi demarez cu scârţâit de roţi. Roţile, dar şi amortizoarele, arcurile, scaunele, uşile, caroseria au scârţâit tot drumul, până seara, la întoarcere. Viteza maximă pe care am putut să o ating, indiferent de drum: 35 km la oră şi asta nu datorită faptului că vitezometrul afişa ceva (acul era înţepenit în praf pe la 160 km/oră), ci pentru că eram frecvent depăşiţi de motociclete şi mă uitam pe ceasurile lor indicatoare. Mergem pe un drum de munte, zgâlţâiţi de pietre şi cauciucurile deformate, totul este praf, soare, sete şi sudoare. Facem un mic popas la o cascadă cu apă rece, coborâm pe câteva cărări muntele sălbatic şi neprimitor, ne răcorim şi pornim iar la drum. Mai oprim la o păstrăvărie unde am mâncat cel mai bun (dar şi cel mai mic) păstrav, la o casă ţărănească de munte, asemănătoare celor tradiţionale româneşti unde toţi turiştii şi-au făcut poze cu caprele şi cocoşii din curte, am mers pe albia unui râu, am oprit la o moschee (sus camera de rugăciune, jos magazin de electronice), am făcut poze, am descifrat puţin Coranul…
Dacă la începutul călătoriei mă gândeam cu satisfacţie că vechea mea Dacie 1300 din ’79 era limuzină de lux pe lângă ce îmi fusese dat să conduc, la întoarcere, după aproape 100 de km parcurşi prin toate gropile, pietrele şi denivelările posibile, nu am putut să nu remarc, totuşi, cu şapca-n mână, fiabilitatea tractoraşului Suzuki.
Reveniţi în curtea de unde plecasem dimineaţa, i-am arătat ghidului avertizările aprinse pe bord, jocul incredibil din volan, cauciucurile rupte de pietre, radiatorul care fiersese de câteva ori şi a cărui sete o potolisem cu apă dintr-o canistră. Mi-am arătat nedumerirea cum este posibil ca o astfel de maşină să meargă pe drum accidentat, plină cu turişti dornici de aventură. Semăn probabil cu un rus fiindcă răspunsul a fost cel pe care l-am auzit toată ziua, până la saturaţie: “Davai, davai…”. Am dat şi eu din mână a lehamite coborând din maşină, m-am închinat creştineşte că am ajuns cu bine înapoi, apoi am închis cu grijă portiera. Chiar nu aş fi vrut să se desprindă ceva din maşină şi să cadă tocmai la final.
În urma noastră, proprietarii curţii începuseră să spele jeep-urile în aşteptarea aventurierilor de a doua zi…
Un comentariu:
un povestitor innascut :) o lectura captivanta de fiecare data!
Trimiteți un comentariu