sâmbătă, 18 octombrie 2008

Ctitorul

Mergea greu prin noroiul îngheţat, alunecă şi căzu, se opri o clipă şi respiră adânc aerul rece al nopţii de iarnă. Ocolise drumul, paşii săi ar fi lăsat urme pe zăpada subţire căzută în timpul zilei. Ştia că e urmărit, că sunt aproape, dar nu-l vor găsi, poate sunt pe alt drum. Deşi simţea că puterile îl părăsesc, îşi ţinu cumpătu, strânse mai bine haina la piept şi merse mai departe. Trebuia să ajungă la Nicolae, trebuia să îi spună.
Păşea din ce în ce mai greu, căzu iar şi rămase cu obrazul în zăpadă, simţi fierbinţeala din piept cum îl moleşeşte. Nu, nu va rămâne acolo, fiecare clipă e preţioasă, mai ales acum, se ridică întâi în genunchi, căciula îi căzu undeva în spate dar nu se întoarse să o ridice, nu mai avea timp de pierdut, va ajunge la Nicolae şi îi va spune.
Atinse cu mâna poarta masivă de lemn, o împinse cu ultimele puteri şi intră în curte. Se trase clătinându-se lângă zid, merse de-a lungul lui până la fereastra îngustă şi ciocăni încet în geamul aburit. Jos, la picioare, câinele se gudură, bucuros de revedere.
În casă cineva scăpără un amnar şi în flacăra vie a lumânării îl desluşi pe Nicolae. Probabil dormea, omul îmbrăcă o haină şi veni să-i deschidă. Zăvoarele scârţâiră trase în locaşuri, uşa se deschise şi cei doi bărbaţi se priviră. Ion surâse amar, nu-l mai văzuse de trei ani pe preot, dar i se păru neschimbat. Nicolae protejă flacăra lumânării cu podul palmei, îl prinse de haină şi-l trase înăuntru. „Ioane....nu pot să cred, stai, stai jos, ştiam că vei veni, te-am aşteptat în fiecare noapte şi iată că bunul Dumnezeu mi te-a adus. Am aflat că ai fugit, te-au căutat aici, au venit şi ieri după tine. Stai să aprind lampa să te văd mai bine, nu, lasă, nu vreau să se vadă lumină, vino, să mergem în altar...”
Sprijinit de Nicolae, Ion păşi în biserică, simţi mirosul de tămâie şi de ceară, îşi făcu cruce şi îngenunche în faţa icoanelor. „Vino Ioane, vino…dar ce ai…eşti rănit ? Lasă-mă să văd, ai cămaşa plină de sânge…”. „Nicolae, eu nu mai am mult, trebuie să-ţi mărturisesc, trebuie să vorbim… acum, Nicolae, acum”.
Preotul trase o pătură şi-i acoperi picioarele, îi desfăcu haina şi rupse cu mâinile cămaşa însângerată. Înmuie în apă un prosop, îi şterse fruntea, apoi i-l apăsă pe rana din piept. Înţelese că rănitul nu mai avea mult de trăit, ochii i se umeziră, dar îşi potrivi vocea spre a-l îmbărbăta: “Odihneşte-te, vom vorbi mâine, mă duc să arunc un braţ de lemne în sobă să te încălzeşti”. “Nu Nicolae, nu mai apuc ziua de mâine, m-au împuşcat când am fugit din ocnă...m-au fugărit cu câinii, m-au gonit ca pe fiare, de trei zile vin încoace, m-am ascuns în pădure şi am mers numai noaptea... Nicolae... potera e la un ceas în urma mea, poate chiar acum descalecă în faţa porţii”.
Într-adevăr, lătratul câinelui şi un tropot de copite se auziră în curte. Cineva lovi câinele, iar chelălăitul lui jalnic îl făcu pe Ion să se ridice pe jumătate: “Nicolae, nu mă lăsa, nu mă da pe mâna lor, Nicolae, trebuie să vorbim, numai pe tine te am...”. Preotul se ridică, încuie uşa altarului şi ieşi în curte. Căpitanul sări din şa şi se apropie de preot. Îl privi cu dispreţ, îi atinse barba cu cravaşa, apoi îl privi în ochi: “Spune părinte….a trecut pe aici tâlharul Ion ? A fugit din ocnă, Vodă a fost darnic şi i-a lăsat viaţa. Înţelegi ? După cât a tâlhărit...ah, dacă mi-ar încape pe mână.... Pe toţi ai lui i-am spânzurat şi ridicat în furci, acum el ne-a scăpat, dar l-am împuşcat şi nu poate fi departe. Se spune că sunteţi fraţi de sânge, ba chiar că aţi furat împreună pe vremuri, părinte...Aşa-i ? Spune...aşa-i ?”. “Dumnezeu mi-e martor, dacă am furat vreodată a fost numai de la boierii voştri îmbuibaţi şi am dat la sărmanii noştri flămânzi şi desculţi... Pământul acesta e al lor, ei îl muncesc şi voi vă umflaţi de roadele lui”. “Şi proşti părinte..şi fricoşi, a trebuit să ard o casă pentru a afla de voi. Au spus tot, dar casa tot le-am ars-o, să le fie de învăţătură şi altora care adăpostesc tâlharii... Părinte, dacă îl găsesc aici, veţi atârna alături în ştreang”. Nicolae privi liniştit pumnul ridicat şi-i răspunse: “Şi Domnul Isus a murit pe cruce alături de tâlhari, nu mi-e frică de tine sau de oamenii tăi. Ieşiţi din curtea mea, chiar dacă aş şti de Ion, nu vi l-aş da legat.”
Căpitanul rânji cu toată gura, se întoarse spre soldaţi şi le ordonă să răscolească casa şi biserica. “Poţi merge unde vrei, dar în biserică nu ai ce căuta...”. Aşezat în prag, cu privirea aprigă şi mâna încleştată pe cruce, Nicolae îi fulgeră din priviri: “Niciunul dintre voi ticăloşilor nu veţi intra aici în casa Domnului, plecaţi pe drumurile voastre. Nu am decât crucea asta să vă opresc şi vă jur că o voi face ! Plecaţi ! Iată, tot satul este alături de mine. Nu ne poţi omorî pe toţi…”.
În faţa porţii larg deschise, bărbaţi şi femei, strânşi umăr lângă umăr, încruntaţi, erau martori la înfruntarea dintre soldaţi şi preot. “Iată-ţi supuşii părinte, prostimea s-a adunat ca la iarmaroc, îi pot spulbera într-o clipă..., dar nu, plecăm, însă ne vom întoarce părinte, numai noi doi...lasă...”
Ceata poterei trecu în goană prin culoarul lăsat de oameni şi se pierdu în noapte. Nicolae fugi în biserică, descuie uşa altarului şi se aplecă deasupra lui Ion… Rece şi cu mâna încleştată pe o bucată de cărbune, acesta scrisese un singur cuvânt pe podea. De ajuns, preotul înţelese tot. Îi închise ochii, îi împreună mâinile pe piept şi-l purtă în braţe pe masa din biserică.
Atunci şi în acea noapte îngheţată, alături de oamenii adunaţi în jurul său, Nicolae desfăşură sfânta slujbă de înmormântare. Lumânările sfârâiră şi se stinseră una câte una odată cu ivirea primelor raze de lumină. Muţi şi întunecaţi, ţăranii urmară căruţa pe drumul noroios al cimitirului. Şi de această dată murise unul de-al lor.
Peste ani, din banii ascunşi de haiduc, preotul Nicolae îi ajută pe sărmani şi ridică o nouă biserică în care a slujit apoi întreaga sa viaţă. Un singur ban de aur a fost îngropat la temelie pentru ca biserica, care dăinuie şi astăzi, să poarte în veci hramul adevăratului său ctitor: Sf. Ioan. Iar potera nu s-a mai întors niciodată…

3 comentarii:

olivia spunea...

one of my favorites :) good job boss , I always enjoy your stories ... can't wait to read the next one >:D<

Victor spunea...

Foarte misto ! De ce nu scrii ceva mai amplu ?

Anonim spunea...

Foarte frumoase toate nuvelele, gandurile si opiniile tale, cu un plus pentru "Mi-e dor" de anul trecut.
Apropo de "Mi-e dor", care mi s-a parut geniala, te-as adauga si eu pe tine in lista mea. Am avut onoarea sa te cunosc pentru putin timp, deajuns cat sa-mi lasi o impresie deosebita.
Un suflet atat de cald, de curat si neatins de rautatea si materialismul lumii de azi rar mai intalnesti!