miercuri, 14 noiembrie 2007

Supravieţuitorul

Obuzele căzură toată ziua asupra liniilor româneşti, o ploaie aducătoare de suferinţă şi moarte. Mii de schije se împrăştiaseră în aerul rece al iernii, înfigându-se crud în carnea camarazilor săi şi în pământul îngheţat în care cu greu îşi săpaseră tranşeele. Au plecat la razboi aproape toţi feciorii din satul său din lunca Dunării, tineri, frumoşi, în puterea celor 20 de ani, au lăsat în urmă iubite şi ogorul nearat, dar cu speranţa înfăptuirii Unirii. Li s-a spus că de ei depinde soarta neamului, că acum e momentul de glorie şi sacrificiu pe care trebuie să-l dea pentru Întregire. În anii războiului pieriseră aproape toţi, mulţi în primele atacuri ale inamicului. Măcar au avut noroc să fie trimişi împreună pe front, îşi mai alinau serile amintindu-şi de acasă şi împărţind puţinele merinde primite de la părinţi. Cu un pas înaintea lui căzuse Mircea, secerat de o gură de foc blestemată, sângele îşi făcuse loc prin haina groasă şi înroşise zăpada. Se aplecase deasupra lui, nevrând să creadă adevărul. Fratele cel mare îl protejase mereu, chiar şi acum, îi spusese să alerge numai în spatele său, dar iată că glonţul l-a lovit în piept. Durerea şi neputinţa îl făcură să uite pentru o clipă de tot ce era în jur, urlă de furie şi disperare, dar nimeni nu l-ar fi putut auzi în acel infern de explozii. Îi acoperise trupul cu trupul său, încercând zadarnic să-şi încălzească fratele. Ochii împietriţi ai acestuia îi dădură de înţeles că totul se sfârşise. În acel moment avu un impuls necugetat să se ridice şi să atace la baionetă tranşeele inamice, să-i răzbune moartea. Îşi aminti, însă, de Petre, pentru acesta el devenise acum fratele cel mare, nu, nu, va veni momentul răzbunării. Încercă să-şi tragă fratele căzut înapoi în tranşee, dar renunţă, nu avea atâta putere şi nici timp, din liniile inamice se ridicaseră primele baionete lungi. Da, va aştepta, lasă-i pe ei să vină. Se retrase cu greu pe sub gardurile de sârmă ghimpată. Atacul fusese nechibzuit, începea să se însereze, ceaţa şi fumul exploziilor acoperiseră întreaga vale. Nu şi-a putut privi în ochi fratele cel mic şi nici nu şi-au vorbit, dar îi atinse mâna şi-i arătă sângele de pe mânecă. Sângele lui Mircea, poate că mai era cald încă, îl vedea acolo, întins pe spate, cu ochii deschişi spre cer. Măcar de ar fi putut să-i închidă ochii... Privi lung la Petre, ei doi rămăseseră ultimii dintre feciorii plecaţi din sat. Încordat deasupra armei, cu gulerul paltonului ridicat peste urechi, acesta încremenise în aşteptare. Ce mult se schimbase Petre...vai, Doamne !, era un băieţaş blond, de numai 18 ani când a trebuit să plece, iar mama îi legase la brâu o eşarfă albă să-i poarte noroc. El a fost protejatul familiei, ei...dar ce-l iubea Măriuca.... Nedormit, neras, îngheţat şi înfometat, Petre nu mai avea nimic din cel de odinioară, poate...da, doar ochii albaştri, ca seninul cerului văzut în roua dimineţii. Îşi suflă în palmele îngheţate, verifică arma şi luă în cătare o umbră întunecată. Da, venise ceasul răzbunării. Nu-şi montă baioneta, o înfipse alături de el în pământ, să o aibă la nevoie. Gândi că şi-ar fi dezechilibrat arma la foc şi nu, nu şi-ar fi dorit asta. Toţi îl cunoşteau pentru precizia tirului său, fusese chiar şi decorat de câteva ori pentru acte de curaj. Eh, dar ce folos, fratele său primise glonţul pentru el. Strânse din dinţi cu obidă, se uită în stânga, văzu umbra lui Petre cum se ridică, trage, reîncarcă şi trage din nou. În dreapta sa, mitraliera lor tace, ultimele gloanţe le trăsese înaintea atacului blestemat, cineva trecu în fugă pe lângă el şi urcă peretele şanţului. Un zgomot asurzitor îi străpunse urchile, un val de pământ şi fum îl acoperi, vru să strige şi să tragă, dar puterile îl părăsiră, întinse crispat mâna după baionetă, se întrebă dacă aşa era moartea, închise ochii, gura i se umplu de ceva umed, amar....leşină... Tresări şi tuşi cu putere, îşi şterse cu dosul mâinii pământul de pe faţă, înghiţi cu greu nodul din gât. Se mişcă prudent, căută în ţărână baioneta, îi simţi răceala lamei de oţel, o scoase şi se ridică în genunchi. Nu găsi puşca, dar nici nu acordă prea mare importanţă faptului. În jurul său tranşeele erau pline de trupuri inerte, artileria inamică declanşase ultimul asalt, succedat apoi imediat de atac la baionetă. Doamne ! Unde e Petre ? Unde sunt ai noştri ? Unde e Vasile, unde e Gheorghe ? Unde sunt cu toţii ? Se întoarse către liniile inamice…linişte, probabil că şi acolo fuseseră pierderi. Întuneric. Întuneric şi frig. Se ridică şi căută să vadă dacă e rănit. Nu, se pare că scăpase de această dată, ferit de schije de valul de pământ îngheţat care-l acoperise în momentul exploziei. Petre ! Petre ! Ma auzi, unde eşti ? Petre ? strigă mai mult în şoaptă. Ascultă cu atenţie un răspuns. Petre ! Nimic... Înaintă câţiva paşi spre locul unde stătuse fratele său mai devreme. Gol. Se ridică peste marginea şanţului şi privi spre Mircea. Era acolo, nemişcat, dar ceva îl acoperea, nu putu desluşi ce, dar un ghimpe i se înfipse în inimă. Se târâ cu greu la el, orice zgomot sau mişcare l-ar fi putut descoperi gurii de foc ucigaşe. Era Petre. Trăia, încă trăia ! O răsuflare amestecată cu sânge şi ţărână îi ieşea şuierând din piept. Petre, te poţi mişca ? Te scot de aici, să ne întoarcem în tranşee, să cerem ajutor ! Petre, spune ceva Petre ! Deschide ochii, Petre ! Petre deschise cu greu ochii, îl privi trist, încercă să-i arate ceva sub haină, apoi lăsă capul într-o parte. Nu, Petre, nu ! Nu şi tu ! Nu ! Ridică-te Petre, să mergem, ne aşteaptă mama acasă, Petre, te aşteaptă Măriuca ! Ridică-te, hai ! Nu, Petre, nu ! Nu mă lasa singur aici, tu mi-ai mai rămas !..... Trase în zadar de haina umedă de sânge a fratelui. Mircea privea îngheţat şi încrâncenat cerul negru al nopţii, Petre îl fixa mirat cu ochii săi luminoşi chiar şi în acel întuneric. Ambii fraţi morţi în aceeaşi zi, iar el, el...nu putuse face nimic. I se păru o nedreptate prea mare şi prea grea, un blestem nemeritat, apăsător pe umerii săi. Îngenunche, le închise ochii şi se rugă creştineşte pentru ei în acea noapte de iarnă, singurul viu pe acel tărâm al morţilor. Înţelese că nu avea rost să rămână acolo, probabil era ultimul supravieţuitor al regimentului. De predat în mâinile inamicilor nici nu putea fi vorba, singura soluţie era retragerea, da, întoarcerea la primele linii româneşti. Se deplasă precaut înapoi spre tranşee când o mişcare la pieptul lui Petre îi atrase brusc atenţia. Să fie încă viu ? Să nu fie, oare, totul pierdut, să se fi înşelat el crezând că Petre e mort ? Să i se fi ascultat ruga ? Nu se poate, era mort ! Reveni înfrigurat lângă fraţi, da, ceva s-a mişcat din nou, e Petre ! Îi desfăcu haina, puse mâna pe pieptul acestuia şi simţi cald. Da, acolo e ceva cald, se trase mai în stânga să vadă mai bine, descheie de tot haina şi găsi ce ocrotise Petre la pieptul său: un pui de căţel. Îl ridică în mână, acesta scânci şi începu să tremure de frig...e mic, mic de tot...de unde apăruse acolo între ei ? Dar e viu, e viu, acum el nu mai e singur între atâţia morţi ! Două lacrimi mari îi ţâşniră din ochi...asta voia Petre să îi arate la piept, această fărâmă caldă de viaţă, acum erau doar el şi micuţul pui pe câmpul roşu şi îngheţat. Petre, îţi promit că vom reuşi, că vom ajunge acasă, că voi avea grijă de el cum nu am putut avea grijă de tine ! Simţi în mod nefiresc cum tot sufletul fratelui mai mic trecuse în acel ghem de blană. Îl strecură cu grijă sub haină, se retrase în tranşee, verifică baioneta la brâu şi se depărtă în noapte. Nu luă nicio armă de foc cu el, zgomotul puştii l-ar fi dat în vileag, ci doar câţiva biscuiţi din buzunarul unui camarad căzut şi o pânză ruptă dintr-un cort. Merse mai mult noaptea, cu mare fereală, prin zăpada înaltă, încercând pe cât posibil să-şi ascundă urmele, se simţi mereu urmărit şi hăituit, i se păru că aude zgomotul obuzelor. Ziua sta ascuns în zăpadă, înfăşurat în pânza de cort, strângând la piept puiul ca să-l încălzească. Au împărţit biscuiţii şi căldura hainei militare. S-au ascuns la fiecare zgomot nevăzut şi s-au bucurat împreună de fiecare firicel de apă curată. Timp de mai multe zile omul şi-a dovedit puterea, credinţa că vor reuşi şi devotamentul pentru promisiunea făcută fratelui mort. A ocrotit puiul de câine şi i-a oferit toată grija posibilă în acele condiţii, au parcurs împreună zeci de kilometri, aşteptând apariţia la orizont a taberelor româneşti. Acea zi, însă, nu a venit, epuizat de oboseală, de foame şi de frig, omul cedă, se prăbuşi de câteva ori în zăpadă, dar se ridică şi merse mai departe. Cu mare greutate şi cu ultimele puteri, pe marginea unui drum, se înveli în pânza de cort, dădu căţelului ultima bucăţică de biscuit şi adormi visându-se acasă, vara, la culesul fânului. Petre glumea, râdea din toată inima, Mircea se încrunta de fiecare dată când armăsarii cei tineri imitau fără de voie bucuria fratelui cel mic şi nu îi putea înhăma la căruţă, iar mama ieşea din casă cu plăcintele calde în ştergar. Se visă că bea vin rece din ulcior, că se şterge apoi cu mâneca la gură şi râde împreună cu Petre la fetele adunate la horă.... O căldură şi o moleşeală nefirească îl cuprinseră, strânge mai bine la piept micul animal, adormit şi el, probabil..... Simte că ceva umed îl gâdilă pe faţă, întinde mâna către o umbră care se apleacă asupra lui. Câteva ore mai târziu, în spatele frontului, pe un pat de campanie, un doctor militar îl examinează. Nu are decât unele degerături şi câteva fragmente de schije, care nu îi pun viaţa în cumpănă. Se ridică şi întreabă de căţel. Cineva i-l aduce, îl ia în braţe şi-l strânge la piept. Micul animal îi muşcă uşor urechea, apoi îl adulmecă cu mustăţile şi botul umed pe gât. Plânge şi nu îi vine să dea drumul fiinţei alături de care s-a ataşat enorm în ultimele zile. Au reuşit împreună.

Un an mai târziu, la 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia a hotărât Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului la Regatul Român. Această decizie a fost făcută publică prin Declaraţia de la Alba Iulia.
În primul război mondial România a pierdut 336.000 de soldaţi şi 275.000 de civili.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Please tell me that youre going to keep this up! Its so excellent and so important. I cant wait to read far more from you. I just feel like you know so very much and know how to make people listen to what you might have to say. This weblog is just too cool to become missed. Good stuff, seriously. Please, PLEASE keep it up!